Tinereţea ca moştenire. La Piatra Neamţ

La Piatra Neamţ, de o jumătate de veac, tinereţea se moşteneşte ca o preţioasă ştafetă pe care şi-o transferă generaţii succesive de artişti, tehnicieni, spectatori, manageri. De pe 9 noiembrie 1967, Teatrul din oraş, fondat în 1958 ca Teatrul de Stat Piatra Neamţ, se numeşte ca azi, Teatrul Tineretului.

Iniţial secţie a celui din Bacău, s-a inaugurat (3 octombrie 1958) cu Vicleniile lui Scapino, realizat de David Esrig cu Leopoldina Bălănuţă, Florin Piersic, Radu Voicescu, Cosma Braşoveanu, Dumitru Chesa, Gheorghe Popovici Poenaru, George Motoi, Atena Zahariade, Zoe Muscan. Erau absolvenţii Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, singura şcoală de actorie la vremea aceea, trimişi in corpore la Piatra Neamţ, devenind prima trupă. Cutuma era ca absolvenţii să fie repartizaţi în diverse teatre din ţară şi obligaţi să rămână acolo, deşi cei mai mulţi visau să revină repede în Capitală. În timp, a ajunge la Piatra Neamţ (unde montau Lucian Giurchescu, Ion Cojar, Andrei Şerban, Dinu Cernescu, Aureliu Manea, Radu Penciulescu, Silviu Purcărete, Iulian Vişa, Eduard Covali, Emil Mandric, Alexandru Tocilescu, Alexandru Dabija, Mihai Măniuţiu etc.) devenise dorinţa multora, echivalentul unui soi de stagiatură la finalul căreia speranţa de-a reveni pe o scenă din Capitală se îndeplinea. Au fost şi foarte mulţi care s-au înrădăcinat – Adria Pamfil Almăjan, Ion Muscă, Corneliu Dan Borcia, Florin Măcelaru, Traian Pârlog etc., şi au rămas constantele unei arhitecturi de rezistenţă instituţional-artistică. În 1961, Teatrul a devenit de sine stătător şi, în 1967, al Tineretului.

Cu o zi înainte de debutul unei noi ediţii a Festivalului de Teatru Piatra Neamţ (10-18 noiembrie), şi acesta o premieră naţională, fiind cel dintâi eveniment de gen din România (1968), ajuns, după mai multe sincope, redefiniri, metamorfozări, la ediţia a 29-a, cu o zi în avans deci, a fost prezentat un Moment aniversar. Realizat pe îndelete, încă din lunile de vară când s-a lucrat la o expoziţie vernisată acum - „Actorii şi spectatorii TT“, la întâlniri ale artiştilor cu publicul în cadre neprotocolare - „Ceai, poezie, teatru“, la constituirea unei arhive subiective, a spectatorilor, în laboratorul de producţie s-a acumulat un material generos din care s-a plămădit scenariul-colaj devenit spectacol. Fără festivism şi falsităţi, fără istorie prăfuită aruncată în ochi, fără formalism, simplu, autentic, ca între prieteni, aşa m-am simţit aseară la TT. Conceptul s-a concentrat pe documentarea şi însufleţirea unor episoade istorice, dar şi pitoreşti, amuzante, din perimetrul luminat de reflectoare, dar şi din culise şi alte anexe ale oricărui teatru, de istorie scrisă şi orală, culese din arhivă, din amintirile celor care au lucrat şi continuă să lucreze la TT. Nimic trucat, nimic de genul „Afară-i vopsit gardu', înăuntru-i leopardul“ (titlul primei producţii de pe afişul din urmă cu 50 de ani al TT-ului!), empatic, simpatic. Am revăzut acte, broşuri, fotografii (furnizate de inimosul secretariat literar, un departament nevăzut, dar vital pentru oricare teatru), am ascultat mărturii ale unora dintre artiştii care-au creat aici (din mini-documentarul lui Andrei Dăscălescu), fragmente din rememorările unor tehnicieni (Costel de la teatru, de 33 de ani recuziterul TT-ului şi figurant atunci când e necesar), perspectiva secretarei Dorina, a unor spectatori de altădată şi din prezent.

Momentul aniversar gândit de Gianina Cărbunariu readuce-n spoturi secvenţe inedite din istoria mare şi istoria mică a locului: Mihai Măniuţiu şi Alexandru Dabija şi-au cunoscut profa' de Regie aici, în plină repetiţie, când ea, Cătălina Buzoianu, o alăpta pe Velica Panduru şi dădea – foarte vocal - indicaţii regizorale celor din scenă!; de unde i se trage lui Constantin Cojocaru porecla Ţâcă; cum a apărut barul din teatru la iniţiativa lui Mitică Popescu şi a fost botezat „Şase saşi“, ca-n clasicul exerciţiu de dicţie, utilizat pe post de alcooltest imbatabil; despre marile spectacole de ieri şi de azi; despre relaţia fundamentală cu publicul; despre capacitatea unui teatru de a conta într-o comunitate urbană şi de-a o agrega; despre grija pentru publicul tânăr; despre murăturile portarului; despre cum erau Maia Morgenstern, Ghiţă şoferul, Mircea Zaharia; despre frig şi cenzură, ciorba de burtă făcută de Coca Bloos şi Liviu Timuş şi câte şi mai câte. Au fost două ceasuri în care firele acelea invizibile care conectează scena şi sala s-au activat şi au funcţionat impecabil. A fost o seară în care ne-am reamintit de ce avem nevoie de arta teatrului. Cei 23 de actori ai trupei actuale, unii dintre ei pietreni reveniţi acasă ca să continue ce au început alţii, s-au jucat inovativ de-a istoria teatrului ca „un grup de copii răi“, cum zicea în video Constantin Cojocaru, referindu-se la anii săi de la Piatra. Au demonstrat spirit de echipă, volatilizând voit graniţa oficial-scorţoasă dintre actorie şi postura civilă, dintre rampă şi sală/oraş, readucând la viaţă o selecţie din semnele intime lăsate de cei 50 de ani de tinereţe estetică de la Piatra Neamţ.

Să rămâi tânăr vreme de 50 de ani nu-i tocmai simplu, dar nici ezoteric nu-i. La Piatra Neamţ, tinereţea artistică e o stare care se traduce prin deschidere, curiozitate, energie, inovaţie, un cocteil atitudinal şi afectiv ce surclasează vârstele biologice. Sau, cum zic ludic cei de la „Fără zahăr“ în refrenul cântecului compus special pentru TT: „Tânăr, activ,/ Experimental şi inovativ,/ Cu un pic de optimism,/ Ni se potriveşte orice neologism, / Montăm, jucăm, /Hai, gata, că pare că ne lăudăm!/Original/În haine de Festival!“