„Scena lumii“, o viziune a lui George Banu asupra lumii de azi, lansată la Gaudeamus VIDEO

„Scena lumii“, o viziune a lui George Banu asupra lumii de azi, lansată la Gaudeamus VIDEO

George Banu, la Gaudeamus                  FOTO: Q Magazine/ Nicolae Triculescu

La standul Editurii Polirom, la Târgul de Carte Gaudeamus, a fost lansat volumul lui George Banu, „Scena lumii“, publicat în Colecţia Ego-grafii. La lansare, au fost invitaţi, sâmbătă, 25 noiembrie, Bedros Horasangian, Matei Vişniec, iar moderatoare a fost Claudia Fitcoschi.

"Iubitorii de literatură de la Gaudeamus nu au avut niciodată şansa să asiste la o lansare în prezenţa lui Emil Cioran, sau a lui Mircea Eliade, sau a lui Eugen Ionescu. Acum însă au avut şansa de a-l avea în faţa lor pe George Banu, care face parte din aceeaşi familie restrânsa de nume romanesti care au cîstigat o mare notorietate în Franta, si pentru care Franta a fost principala fereastra spre universalitate", a apreciat Matei Vişniec, care a participat la lansarea cărţii de la Gaudeamus.  La lansarea de la Gaudeamus au fost prezente numeroase personalităţi, printre care Andrei Dimitriu, directorul Filarmonicii "George Enescu".

Scena lumii reuneşte eseuri despre evenimente artistice care au marcat îndeosebi lumea Parisului şi al căror martor atent a fost George Banu, precum şi reflecţii inspirate de aventuri personale, de întîlniri esenţiale, de spectacole radicale... Pe Scena lumii descoperim protagonişti şi figuranţi care, după cum se ştie din Antichitate, joacă roluri şi-şi revelează secretele. De la umbra lui Stalin la incertitudinile lui Obama, desconsiderat prin asemănarea cu Hamlet – o „insultă”! –, descoperim aici societatea spectacolului cu toate contrastele ei. George Banu asociază elogiul artei afirmat explicit şi denunţul teatralităţii cotidian disimulate, căci pe Scena lumii sîntem, alternativ, cînd spectatori, cînd actori. Locul nimănui nu e constant atribuit şi a-l găsi e o misiune. Acesta-i orizontul excursiei propuse de autor.  Pornind de la aceste afinităţi elective prezente lunar, timp de cinci ani, în Dilema veche, se desenează caleidoscopic peisajul unei epoci şi identitatea unui autor animat de convingerea că azi, mai mult ca oricînd, cultura îşi are ca rost vindecarea rănilor sufletului.

Hamlet ca insultă

text de Sever Voinescu


Molière şi a propus să sesizeze tipurile umane şi, cu preţul unei simplificări abuzive, a reuşit să deseneze pe avar sau mizantrop: scopul e la el explicit, programatic, simptom al esteticii clasice în căutare de generalizări umane, de „prototipuri” ce debordează individualul. Shakespeare a obţinut doar implicit asemenea performanţe, căci înălţarea la „tip” se produce la el nedeliberat, pornind de la materia complexă a operei, şi nu de la o decizie preliminară. Modernitatea operează apropierea de istorie, istoria recentă, cunoscută nouă, cu protagonişti al căror „dublu” îl identificăm, mai cu seamă, în repertoriul shakespearian. Aceasta motivează asimilările lor frecvente cu „actorii politici” ai timpurilor actuale, căci teatrul contemporan, sub influenţa celebrei intuiţii a lui Jan Kott – „Shakespeare, contemporanul nostru” –, a transformat această translaţie constantă în exerciţiu privilegiat. Richard al III lea şi Stalin sau Hitler au fost înrudiţi, Coriolan a desemnat figuri mai enigmatice, Macbeth e cealaltă variantă a alienării prin dorinţa de putere, Antoniu ce manipulează masele în Iuliu Cezar evocă demagogia politică... şi astfel „teatrul nostru” s a construit, în parte, pe soclul acestor interpretări, căci, de la Brook la Ciulei sau de la Radu Penciulescu la Silviu Purcărete, ele au intervenit constant. Astfel s a facilitat şi dialogul cu publicul de azi, ce şi recunoştea rapid liderii în protagoniştii elisabetani.


Hamlet, dimpotrivă, a rămas ireductibil. Şi nu i s a găsit un „dublu” politic! Doar el, personajul, a fost actualizat graţie multor soluţii ce căutau a i revela condiţia modernă, a i reduce distanţa de epoca elisabetană, pentru a l asimila tinerilor confruntaţi cu o lume „ieşită din ţâţâni”. Cum să fii tânăr în vremuri fără repere, cum să te revolţi, cum să acţionezi? Din sală, ani de a rândul, generaţii succesive de rebeli s au recunoscut în prinţul danez. Dar nimeni nu l a asociat unui om de putere precis identificat.
 

E ceea ce, în mod invers, s a produs recent, nu pe o scenă de teatru, ci în presa americană: simptomul mi se pare demn de a fi relevat. Cu ce ocazie s a manifestat? Când preşedintele Obama, după ce anunţase decizia de a interveni în Siria dacă se depăşeşte, îl citez, „linia roşie a utilizării armelor chimice”, temporizează acţiunea militară, propunând Congresului să se exprime şi să voteze dreptul de a l ataca pe Assad, care, cu mijloace clasice, ucide de doi ani. Presa, în loc să salute această tentativă de a obţine un consens naţional pentru a reangaja o nouă misiune militară americană, uită criticile acerbe contra agresivităţii primare proprii familiei Bush, tatăl şi fiul, şi precauţia democratică luată de Obama e asociată unei deplorabile incertitudini. Un jurnalist îşi încheie diatriba spunând că preşedintelui nu i lipseşte decât costumul de catifea neagră al prinţului danez şi că l ar putea adopta fără dificultate, având în vedere comportamentul său dubitativ în aceste momente de tensiune. Comparaţia cu Hamlet devalorizează şi descalifică gestul preşedintelui. O altă jurnalistă reia asocierea cu personajul shakespearian: „Obama e Hamlet, ambivalent, căutând argumentele pro şi contra pe care le exprimă public”. Convingerea e generală: permiţând comparaţia cu Hamlet, Obama s a desconsiderat.
Insultă prin... Hamlet! Ziariştii americani au rămas prizonierii vechilor interpretări romantice corijate însă radical de critică şi de regia ultimelor decenii. Ei pun îndoiala pe seama slăbiciunii şi vor ca, prin asocierea cu prinţul, să l desconsidere pe preşedinte. America reclamă un om de acţiune care intervine brutal şi direct, în numele prerogativelor de care dispune şi pe care din Biroul Oval le poate asuma discreţionar! Nu vrem un Hamlet, căci, indică absurd o jurnalistă, e „mai bine să ceri iertare decât să eziţi”. Vladimir Putin nu solicită un acord, el nu se îndoieşte, el nu are nimic din Hamlet, Obama da.


Lui Hamlet, fantoma tatălui i a revelat secretul crimei comise. Dacă prinţul mereu în negru îşi asumă doliul, rămâne exterior ceremoniilor de încoronare, simţul moral îi impune însă verificarea celor dezvăluite de spectru în noapte. El nu poate ucide bazându se pe ce ar fi putut să fie doar „vis”, „viziune”, „înşelăciune” şi caută o probă care să confirme culpabilitatea regelui uzurpator. Hamlet temporizează trecerea la act pentru a evita o eroare fatală şi doar spectacolul teatral care, prezentând scenariul asasinatului, suscită reacţia culpabilă a lui Claudius îl convinge definitiv. El însuşi îşi deplora ezitările, dar noi, din sală, le recunoaştem justeţea: a ucide e un act ireparabil. Hamlet, din răspundere morală, caută să convertească o ipoteză nocturnă în certitudine diurnă ce i poate legitima acţiunea. Atunci doar va interveni.


Lui Obama i se intentează azi un proces prin referinţa la Hamlet, ce, astfel, la rândul său, e devalorizat. Vrem o crimă, vrem un război, nu avem timp să gândim, să ne îndoim, să căutăm „proba”... Bush a falsificat o pentru a ataca Irakul, Obama, dimpotrivă, îi verifica autenticitatea. Semn de slăbiciune sau de etică politică? Prefer ipoteza secundă.

Nu în calitate de strateg militar scriu aici, ci de critic literar. Şi, ca atare, reclam respectul pentru Hamlet, încarnare a omului modern eliberat de facilitatea de a ucide proprie predecesorilor săi şi tiranilor pe care i detestăm. Comparându l cu Hamlet, Obama nu iese degradat, ci, pentru mine, înălţat. Înălţat la demnitatea unui complex om politic ce, înainte de a decide, reflectează. Nu e un caz frecvent. Asimilarea cu Hamlet îl onorează. Un prieten spunea: „Nu trebuie să cauţi ce din tine se găseşte în Hamlet, ci ce din Hamlet se găseşte în tine”. În Obama îl descoperim pe Hamlet pe care l iubim, şi nu pe cel pe care l dispreţuiesc jurnaliştii americani. Şi astfel insulta se poate converti în elogiu.
 

Franţa, sub influenţa Americii, pentru a şi manifesta rezerva faţă de preşedintele ales în 2012, recurge la aceeaşi asimilare: Hollande e depreciat pentru că e asociat cu Hamlet şi incertitudinile sale. I se preferă acum Sarkozy, ieri detestat căci întâi vorbea şi apoi gândea: nimic mai contrar decât prinţul danez!
Cineva te poate trata dispreţuitor de Avar, Mizantrop, de Iago sau Macbeth, dar de... Hamlet e prima dată când aud. Eu mi aş dori un asemenea calificativ injurios, dar nimeni nu mi l acordă. Nu l merit. (
George Banu, Scena lumii. Anii Dilemei, cuvânt-înainte de Sever Voinescu, Polirom, Iaşi, 2017)

 

citeste totul despre: