Operă, fado, oaspeţi şi artificii în aer liber

Aşa cum şi-a obişnuit publicul de câţiva ani, Opera din Iaşi a deschis stagiunea printr-un concert în aer liber, propunând, sub genericul „Magia serii în sunet şi lumină”.

Un program care, având în prim-plan o solistă pornită cândva din acel oraş, devenită, de multă vreme, o prezenţă constantă pe marile scene ale lumii – soprana Elena Moşuc -, a reluat cumva formula Operafado lansată chiar de ea, în luna aprilie, în compania interpretului portughez de fado Goncalo Salgueiro, menţionată atunci ca fiind o premieră mondială, inclusă în stagiunea curentă a teatrului. Dorind să reediteze succesul acelui demers, cei doi au reluat acum doar o parte dintre piese, seara aducând şi noutatea orchestrării unor melodii special pentru gala inaugurală, oaspeţii extrem de îndrăgiţi la Iaşi (şi nu numai) cântând şi solo şi în duet, spre încântarea miilor de spectatori care i-au aplaudat entuziast.

Adresându-se cu dezinvoltură celor de „acasă” (la propriu şi la figurat), Elena Moşuc a subliniat faptul că alăturarea celor două „specii” muzicale se datorează faptului că ele sunt surprinzător de apropiate în planul sensibilităţii, al trăirii intense a sentimentelor, dragostea ardentă şi suferinţa unor eroi frământaţi de gânduri şi sentimente fiindu-le comune. Şi tocmai de aceea, programul a cuprins multe arii şi melodii ce reliefează asemenea stări, soprana abordând şi aria mare din Traviata de Verdi (partener excelentul tenor Florin Guzgă) sau Valsul Julietei din Romeo şi Julieta de Gounod, dar şi momente dintr-un repertoriu total diferit celui cu care şi-a obişnuit admiratorii, trecerea către partiturile destinate sopranelor lirice pline sau chiar spinto-dramatice remarcându-se în ultima vreme, cântând în acea seară pagini din creaţia pucciniană - aria Musettei din Boema şi chiar aria din Tosca -, ceea ce o determină să acopere sunetele mult mai subliniat ca altădată, glasul său sunând însă generos, amplu şi expresiv. Tentaţia de a-şi pune în valoare acutul şi supra-acutul, ca în vremurile în care era o redutabilă soprană de coloratură, s-a făcut din nou simţită, poate uşor hazardat, iar oboseala unui demers solicitant (trecând de la vorbire la cânt) i-a afectat şi respiraţia, deşi s-au folosit permanent microfoane, ceea ce desigur diminuează efortul cerut, în mod normal, pe o scenă de operă, cu acustică naturală... şi atât, dar riscă să evidenţieze eventuale neîmpliniri. Dar s-a simţit bine deopotrivă în nostalgicele piese de fado (alegând, spre exemplu, celebra melodie Solidao, poate ca omagiu adus îndrăgitei Amalia Rodrigues), duetele sale cu Goncalo Salgueiro, cuceritoare în sine, punând parcă deliberat faţă în faţă maniera specifică şi atât de diferită în care se cântă opera şi fado. Solistul, etalându-şi glasul tenoral plăcut, respiraţia impresionantă, muzicalitatea şi supleţea cu care brodează „fiorituri” şi melisme de mare efect, trecând lejer de la vocea plină, cu acut sigur, la falset, a stârnit aplauze şi ovaţii în melodii triste, visătoare sau expansive, pline de viaţă, parte acompaniate de orchestra Operei, sub bagheta lui Gabriel Bebeşelea, parte împeună cu cei doi chitarişti din Lisabona care ne-au încântat şi în precedentul concert. Şi pentru că, la prima sa apariţie în faţa publicului nostru, a avut un succes aparte cu o melodie populară românească, acum ne-a surprins extrem de plăcut cu la fel de cunoscuta Mă dusei să trec la Olt din repertoriul Mariei Tănase, evident tratată în maniera sa interpretativă, acompaniat de chitare, spre deliciul lor şi al miilor de spectatori. S-au adăugat şi piese „surpriză” cumva „la cererea fanilor”, soliştii regăsindu-se şi în duetul din Don Giovanni de Mozart, în care, de asemenea, fiecare cânta în felul său, tenorul permiţându-şi mici „licenţe” ce au făcut deliciul celor prezenţi, pentru că totul a avut un farmec şi o spontaneitate ce se regăsea şi în prezenţa lor scenică elegantă şi charismatică.

După mai bine de o oră şi jumătate, concertul, care a inclus şi secvenţe orchestrale precum Preludiul la opera Carmen de Bizet sau uvertura operetei Liliacul de Strauss, s-a încheiat cu Brindisi din Traviata, o altă surpriză fiind preluarea replicilor tenorului de către... Goncalo Salgueira, păstrând însă modul său de a cânta, fără a dori să încerce o apropiere efectivă de stilul operei – ceea ce cu siguranţă a fost apreciat de toată lumea -, autenticul tenor verdian care o însoţise pe soprană în marea arie, Florin Guzgă, urcând pe scenă de această dată alături de alţi solişti ai Operei, pentru a susţine ansamblul; aşa încât, la final, măcar pentru o clipă, i-am reascultat şi pe Mihaela Grăjdeanu, Irina Scafaru-Roşu, Laura Scripcaru, Simona Titieanu, Ana-Maria Donose, Florentina Onică, Adrian Ionescu, Octavian Dumitru, Andrei Fermeşanu, Andrei Apreotesei. Orchestra a sunat bine, dirijorul a convins, încă o dată, că se poate adapta rapid oricărui gen muzical şi oricărei combinaţii instrumentale, acompaniind cu siguranţă lucrări atât de diverse, dar foarte atractive şi pentru un public neavizat, care poate în acea seară a descoperit că... opera este accesibilă şi frumoasă. Lasere, confetti, focuri de artificii au împlinit atmosfera unei gale pe gustul tuturor, cu interpreţi de cotă care au reuşit să trasmită o stare de bine şi pe podium şi în public, managerul Beatrice Rancea deschizând astfel stagiunea sub auspicii deosebit de favorabile (şi) sub aspectul impactului puternic prin care, firesc, îşi doreşte să atragă cât mai mulţi spectatori în sala Operei; acolo unde, în aceste zile, se pregăteşte noua montare cu Lucia din Lammermoor de Donizetti, în regia lui Andrei Şerban, care a urmărit, o vreme, din „culise”, derularea unei manifestări la care a asistat cu reală plăcere şi primarul Gheorghe Nichita, constant admirator şi suporter (moral şi financiar, Primăria fiind acum partener direct) al performanţelor artiştilor Operei şi invitaţilor care, şi în acea seară, au dovedit că ştiu să facă... spectacol!