Oana Pellea: „Tatăl meu, care nu mai e pe Pământ, m-a surprins din nou“

DESCOPERIRE Oana Pellea (52 de ani), una dintre cele mai importante şi mai iubite actriţe din România, povesteşte despre Amza Pellea şi despre o minunată întâlnire cu textele lui, petrecută în acest an în ziua de Paşti

Acasă la Oana Pellea e un mic paradis. De parcă ai intra într-o poveste, în care lumea copilăriei unei mari artiste se simte trăind în fiecare obiect, o lume populată de întâmplări şi întâlniri extraordinare, de amintiri care sunt vii, de oameni care au scris istoria teatrului. Într-o după-amiază ploioasă de noiembrie, timp de câteva ore, timpul se opreşte în loc. Cei doi căţei, pe care actriţa îi alintă şi-i ceartă drăgăstos, se strecoară lângă noi şi ne ascultă vorbind despre teatru şi despre Amza Pellea... Au trecut aproape 40 de ani de la prima ediţie a cărţii „Să rîdem cu Nea Mărin“, iar în această toamnă volumul a fost reeditat, incluzând şi texte inedite. „Primul exemplar a fost cu dedicaţie, pentru părinţii mamei. Şi al doilea exemplar a fost pentru mine. Scria pe el simplu: «Lui Oana... Fetiţei mele»“, îmi povesteşte Oana Pellea, care în această lună a avut premiera unui nou spectacol, la Teatrul Metropolis, „N(aum)“ după textele lui Gellu Naum. O fotografie pe care i-a făcut-o Amza Pellea când ea avea 3 ani declanşează un flux al amintirilor care, din când în când, îi aduce zâmbete în ochi şi lacrimi pe obraz...

Weekend Adevărul: În acest an, de Paşti, v-aţi hotărât să deschideţi manuscrisele şi să le recitiţi. Nu le-aţi mai răsfoit de când Amza Pellea nu mai e pe pământ?

Oana Pellea: Nu, nu m-am uitat pe ele deloc până de Paşti. Mi-a fost foarte frică. Le-am
adunat, le-am pus la loc de onoare în bibliotecă, dar mi-a fost teamă să le deschid. M-am temut de emoţie, de dor, de reîntâlnire... Dar m-au făcut fericită. Am avut un Paşte fericit. Pentru că le-am deschis cu lacrimi în ochi, cu dorul urlând în mine. Şi într-un sfert de oră deja râdeam în hohote.

S-a întâmplat chiar în duminica de Paşti?

Da. Le-am dat eu târcoale câteva luni, dar în ziua aia mi-am făcut curaj, le-am deschis şi s-au dovedit a fi un foarte mare cadou peste timp. Şi un dialog al meu cu tata peste timp. A fost extraordinar. Tatăl meu, care nu mai e pe Pământ, mi-a bucurat sufletul şi m-a surprins din nou...

Cu ce v-a surprins?

Mie mi se pare că textele au o valoare autentică literară, profundă, poetică... El dacă m-ar
auzi acum s-ar ruşina, nu-i plăcea să fie lăudat aşa. Există o foarte mare curăţenie sufletească în texte. Zilele trecute, mergând pe bulevard, i-am văzut poza pe un banner şi în tot griul din jur, într-un Bucureşti pustiu, noaptea, înainte de alegeri... posterul ăla cu el avea o lumină aparte, urla de sănătate, de o curăţenie specială.

“Se spune că aşa cum te trezeşti dimineaţa, aşa e caracterul tău. Dacă te scoli vesel şi cu bucuria zilei care începe, aşa eşti. Şi Amza aşa era...

Care e prima amintire cu el?

Amintirile câteodată sunt declanşate de pozele din copilărie. Am una în care mă uit în sus la el, ca la Dumnezeu, el mi-a făcut poza, aveam vreo 3 ani cred. Ştiu momentul în care mi-a făcut poza, la noi acasă, ştiu camera, ştiu momentul zilei, ştiu cum a luat aparatul... Dar dacă n-aş fi văzut poza probabil că nu mi s-ar fi declanşat. Amintirile stau acolo într-un cotlon în noi şi ceva le face să ţâşnească. Dar altfel îmi port părinţii atât de mult cu mine, secundă de secundă, şi sunt atât de tare în ADN-ul meu, în sângele meu, în viaţa mea, încât nu ştiu să aleg dintre amintiri... Mai am o fotografie tot de el făcută. Eram „muza“ lui, îi plăcea să-mi facă poze şi din cauza asta am foarte puţine fotografii cu el. Acolo port nişte ochelari de soare şi sunt în Cişmigiu. Mi-aduc aminte că m-a dus special pentru o şedinţă de fotografie şi mi-a pus nişte ochelari pe nas, iar mie nu mi-a plăcut deloc şi am vrut să-i arunc, pentru că eram foarte încăpăţânată. Şi ştiu că m-a certat, iar în poză se vede cât de supărată sunt. Se citeşte pe faţa mea ceva de genul „Dom’le, eu cu omul ăsta nu mai vorbesc în viaţa mea, relaţia noastră s-a încheiat aici, pe bancă în Cişmigiu“ (râde)...

Trăiaţi în Bucureşti, aveaţi guvernantă, învăţaţi franceză. Cât de aproape vă era, de fapt, această lume a umorului oltenesc?

Când eram mică m-a luat de foarte puţine ori cu el la Băileşti. Dar mi-aduc aminte că de fiecare dată ieşeau puzderie de oameni să-l vadă. Iar el se simţea extraordinar, acolo îşi încărca bateriile. Mi-aduc aminte prin 1981, cu doi ani înainte să plece, am fost doar noi doi, fără mama, la Băileşti. Şi nu pot să uit cu câtă veselie s-a trezit dimineaţa şi a vrut să-mi arate ritualul de acolo. Era primăvară, dar era rece afară. Ne-am
dus în curte şi ne-am spălat cu apă rece pe faţă şi pe urmă ne-am şters cu un ştergar de-ăla aspru-aspru, de ai senzaţia că-ţi ia şi murdăria de pe suflet. Pe urmă ne-am aşezat la masă şi am mâncat brânză cu pâine în ţăst. Brânză mai bună ca la Băileşti n-am mâncat în viaţa mea. Acum mi-am luat şi eu ţăst şi mi-am făcut şi cuptor de pâine, în memoria lui, la mine, la căsuţa de la munte. Şi dau de pomană, în amintirea lui, pâine făcută de mine, la cuptorul meu, pentru că el şi-a dorit foarte tare să aibă un ţăst şi un cuptor să-şi facă pâine ca la Băileşti. El mi-a arătat cum se rupe pâinea în două şi se bagă acolo brânza, la mijloc, iar pe urmă tragi o ţuică ori o gură de zaibăr, de dimineaţă, şi pleci la muncă la câmp. Am făcut noi atunci ritualul ăsta, el şi-a continuat ziua, dar eu după o gură de ţuică m-am întors în pat... Şi tata râdea de mine. E foarte ciudat că acum, cu cât trece timpul, am ajuns
să-mi încarc şi eu bateriile când merg acolo.

Mie mi se pare că textele au o valoare autentică literară, profundă, poetică... El dacă m-ar auzi acum s-ar ruşina, nu-i plăcea să fie lăudat aşa.

Amza Pellea era un om trist sau vesel?

Se spune că aşa cum te trezeşti dimineaţa, aşa e caracterul tău. Dacă te scoli vesel şi cu bucuria zilei care începe, aşa eşti. Şi Amza aşa era... Dar, ca orice om puternic şi profund, avea şi căderi mari, avea întrebări, perioade de tristeţe. Era o combinaţie extraordinară de extrovertit cu introvertit.  Uneori avea nevoie să închidă uşile de la birou şi să stea el cu el sau să scrie. Când era bolnav a spus: „Dacă n-o să mai pot să joc, nu-i nimic, pentru că de-o viaţă îmi doresc să scriu“.

Se lua în serios ca scriitor?

Îi plăcea foarte tare. Se simţea bine scriind. I-ar fi plăcut să aibă ani la dispoziţie pentru asta. Dar el făcea parte dintr-o generaţie care nu avea de demonstrat nimic. Ei voiau doar să-şi facă treaba bine, asta era atitudinea lor. Se simţeau datori faţă de public să nu coboare sub o anumită ştachetă. Dacă se lua în serios? Pot să-ţi spun doar atât. Tata, înainte de a muri, când a văzut coada de oameni care erau afară, o coadă mare cât o stradă, oameni din toată ţara, care voiau să-l vadă şi să-i aducă unul un mir, altul o rugăciune, altul o icoană, a avut o reacţie pe care n-o voi uita toată viaţa. Pe aceşti oameni îi primeam mama şi cu mine, pentru că el era deja foarte slab şi nu voia să fie văzut aşa, stătea după perdea, cu lacrimi în ochi, şi zicea: „Măi, de ce m-or iubi oamenii atât, că n-am făcut nimic special pentru ei“. Asta numesc eu un artist! Fără această modestie reală, dumnezeiască, un artist nu există. Nu cred deloc în artiştii care bat cu pumnul în masă.

Nea Mărin se întoarce

Volumul „Să rîdem cu Nea Mărin“, de Amza Pellea, publicat la Editura Humanitas, se va lansa sâmbătă, la ora 17.30, la ediţia din acest an a Târgului Gaudeamus, care se află în plină desfăşurare la Romexpo. La eveniment vor participa Oana Pellea, fiica actorului, care semnează şi Cuvântul înainte al acestei ediţii ce conţine texte inedite, pe care Amza Pellea le-a scris după ce a apărut prima ediţie a cărţii, în anii ’70.

Mulţi oameni, chiar dintre apropiaţi, n-au ştiut niciodată că actorul Amza Pellea, pentru care o mulţime de spectatori şi telespectatori au un adevărat cult, îşi scria singur textele umoristice care l-au transfomat repede şi sigur într-o legendă naţională. Poveştile cu Nea Mărin, Sucă, Sache a lu Zăpăcitu şi alţi ţărani cu umor sănătos erau mai întâi un text scris cu cerneală pe coli albe, în liniştea unui birou. Biroul lui Amza Pellea. Oana Pellea ne lasă doar să aruncăm discret o privire într-un laborator ce rămâne înconjurat de mister: „Uşa de la birou, uşa glasvand cu sticlă mată, se închidea doar când lucra. Zgomotul îl aud în amintire şi acum. Prin ea se întrezărea lumina caldă de pe birou şi silueta lui tata. Îl auzeam chicotind singur, în timp ce noi umblam în vârful picioarelor să nu-l deranjăm şi pe urmă venea, ne chema şi ne citea foarte timid“.

„Un artist nu poate dărui tot timpul“

Aţi avut vreodată momente în drumul dumneavoastră. în teatru când aţi vrut să-i demonstraţi ceva, când aţi făcut lucruri numai pentru că eraţi fiica lui?

Tata a plecat de pe pământ în ultimul meu an de facultate. Ceea ce înseamnă că el m-a văzut jucând foarte puţin. Nu am apucat să vorbim despre teatru, nu am făcut nicio lecţie împreună. Singura dată când „am vorbit“ a fost după ce m-a văzut în „Turnul de fildeş“ şi a anunţat-o pe mama că doarme cu mine. Eu eram foarte emoţionată. Şi n-am dormit, bineînţeles. A fost una dintre cele mai frumoase nopţi ale vieţii mele. Pentru că a tăcut cu mine toată noaptea. Am înţeles foarte multe atunci. Stăteam amândoi cu mâinile sub cap şi ne uitam la tavan. Iar tăcerea aia era foarte uşoară şi era chiar un dialog în tăcerile noastre. Mi-a pus o singură întrebare pe la mijlocul nopţii: „Ce simţi acum, după spectacol?“. Şi eu i-am răspuns: „Un gol“. Şi mi-a zis: „Da, asta e...“. În noaptea aceea, tăcerile noastre au vorbit între ele.Am avut perioada mea de demonstraţie, dar nu era deloc îndreptată către el. Şi nici către public. Era mai cu seamă îndreptată către mine, pentru că aveam foarte multe complexe. Şi apoi, am simţit o enormă responsabilitate şi o teamă de a nu dezamăgi, pentru că oamenii veneau la fata lui Amza
Pellea şi voiam să nu-i întinez lui memoria.

În momentul ăsta de ce faceţi teatru?

De plăcere. Şi am ajuns la concluzia lui. Când a murit, mi-a zis: „Nu ştiu cum o să fie viaţa ta, nu ştiu dacă o să ai sau nu familie, dar ceea ce vreau să ştii este că ai o meserie superbă“.

“Povestea cu alegerile noastre e foarte ciudată. Alegi un text în măsura în care şi el te alege.

Şi atunci de ce jucaţi rar?

Nu sunt deloc adepta cantităţii. Probabil că eu ard puţin altfel. Senzaţia mea este că nu pot face două lucruri în acelaşi timp la fel de bine. Mie îmi trebuie să aloc totul pentru un proiect. Şi, devreme ce nu vreau să demonstrez nimic, nimănui, şi o fac din plăcere, ar fi o prostie să pretind că pot dărui când nu am ce. Un artist nu poate dărui tot timpul la acelaşi standard de calitate. Dar ăsta e un răspuns pe care ţi-l dau acum, la 52 de ani. Pentru că, la 30 de ani, aveam opt spectacole în care jucam în paralel. Era o altă etapă. Acum îmi place foarte tare să migălesc, să fie laborator, să cuceresc lucruri în mine, să fac să mi se deschidă porţi în mine... Oricum, adevărul meu e valabil doar pentru mine, fiecare are felul lui de a lucra.

Tocmai aţi avut premiera cu spectacolul „N(aum)“, la Teatrul Metropolis. Textele lui Gellu
Naum sunt o „întâmplare“?

Povestea asta cu alegerile noastre e foarte ciudată. Alegi un text în măsura în care şi el te alege. Iar în cazul ăsta, pentru noi toţi care am fost implicaţi în proiect a fost un drum complicat şi a durat ceva până când domnul Naum, de unde e el acum, a zis: „Dacă sunteţi atât de încăpăţânaţi, poftim, sunt favorabil“. Dar până atunci a fost o luptă.

Credeţi în dialogul peste timp?

Cred în orice fel de dialog. Citindu-i textele, m-am recunoscut în foarte multe. Naum spune că nu există timp şi nu există spaţiu. Trece graniţa între viaţă şi moarte, vorbeşte despre lumi paralele. Universul domnului Naum e ca o gaură neagră în care poţi să dispari. 

“Întâlnirea cu mine eu am avut-o după moartea mamei. Eu nu cred în moarte.

În finalul spectacolului exista o replică pe care personajul pe care-l jucaţi şi-o spune sieşi: „Mă bucur să te cunosc“. La dumneavoastră întâlnirea asta s-a produs?

Întâlnirea cu mine eu am avut-o mai de mult, după moartea mamei. Eu nu cred în moarte. Cred în cicluri. Nu cred deloc că moartea e sfârşitul. Am murit într-un fel şi la moartea lui tata, şi la moartea mamei şi am renăscut de fiecare dată, ajutată de cer. Când eram jos, când eram la pământ, când nu mai voiam nimic, ştiu că m-am gândit că, de acolo de unde sunt, ei mă vor fericită, şi gândul ăsta m-a făcut să mă ridic. Cam de-atunci eu cu mine stăm mult de vorbă.

Şi ce v-aţi spus prima dată?

Cât timp ai pierdut în prostii...

Acum mai vorbiţi? Vă certaţi?

Vorbim zilnic şi ne certăm teribil. Dar nu mi-e chiar ruşine cu doamna Oana Pellea!
Ştiu că a trebuit să treacă prin acele perioade şi încep să o înţeleg. E o ciudăţenie doamna asta, dar începem parcă să cădem la o înţelegere.

De ce vă certaţi?

lCând una din noi ratează clipa, cealaltă o ceartă.

lVorbeaţi de fericire. Ce e fericirea pentru dumneavoastră?

lSă pot iubi, să am pe cine iubi, să fiu iubită, să pot dărui, să am cui dărui, să pot să ajut, să pot să fiu ajutată şi să accept ajutorul. Pentru că mult timp n-am vrut să fiu ajutată. Mi se părea degradant. E un orgoliu nemăsurat să crezi că poţi totul de unul singur. O prostie... Oricum, fericirea pentru mine e parcurgerea acestui miracol numit viaţa mea.

Decorată de Casa Regală

lNumele : Oana Pellea

lData şi locul naşterii:
29 ianuarie 1962, Bucureşti

lStudiile şi cariera:
l A studiat la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, actualul UNATC, şi a absolvit
în promoţia 1984.

l Printre rolurile cele mai importante în teatru se numără Maşa din „Trei surori“ de A.P. Cehov, Lucius din „Iulius Cezar“ de W. Shakespeare, Catarina din „Îmblânzirea scorpiei“ după W. Shakespeare şi Drussila din „Caligula“ de Albert Camus, Timpul din „Poveste de iarnă” a lui W. Shakespeare.

l Cariera ei cinematografică cuprinde titluri precum „Children of Men“, regia Alfonso Cuaron, „Stare de fapt“, regia Stere Gulea, „Faleze de nisip“, regia Dan Piţa, „Concurs“, regia Dan Piţa.

În iunie 2009 i-a apărut prima carte la editura Humanitas: „Jurnal 2003-2009“.

l Regele Mihai I al României i-a acordat Oanei Pellea decoraţia Crucea Casei Regale a României.

lLocuieşte în: Bucureşti