La Afrim, de ziua Teatrului Naţional

Radu Afrim nu e numai un regizor în vogă, care foloseşte în teatru actori dezbrăcaţi, muzică pop şi scene ciudate, ci un regizor vizionar, un artist original care caută prin toate instrumentele artistice să obţină emoţie spectatorilor.

Concertul de remixuri din Maria Tănase

Astă noapte, Teatrul Naţional Bucureşti a sărbătorit 40 de existenţă în actuala locaţie, ceea ce aprilejuit o noapte albă, în care spectacolul de frunte – pentru mine, cel puţin – s-a petrecut în foaierul Sălii Studio: Hai iu iu NU Hey you you – concertul de remix-uri Maria Tanase, o producţie UNITER, în regia lui Radu Afrim şi coordonarea muzicală a lui Vlaicu Golcea.

M-am trezit dintr-o dată într-o mare de oameni, şi ceea ce m-a bucurat a fost că toţi îmi păreau tineri, chiar şi domnul de lângă mine de 50 de ani sau doamna din faţă de aceeaşi vârstă. Toţi s-au suit peste tot: pe trepte, pe difuzoare, pe balustrade să ia parte la spectacol. Şi au luat. Din păcate însă, din poziţii statice, anchilozante, în vreme ce pe scenă adrenalina curgea râuri, ramuri. Eu însumi, înghesuit pe o treaptă, n-am avut loc decât să bat din picior şi să dau, pe ritmul başilor, din cap.

Pe scenă – nebunie: tot extazul muzicii Mariei Tănase e amplificat de mişcările de dans ale actorilor: unele fete ţopăie isterice ca ielele posedate, alta baletează în delir de Lume, lume, grupuri de fete şi băieţi se înlănţuie lasciv. În vreme ce toţi cântă, cuprinşi de transă, muzica Mariei Tănase. Transă îmi pare întreg spectacolul. Deşi fundul mi-e amorţit şi picioarele la fel, căci nu am unde le întinde, am mâinile libere cu care nu mă opresc să bat ritmul şi să aplaud. Mi-e clar: vibe-ul lui Vlaicu Golcea, autorul mixajului muzical, zbănţuitul şi cântatul actriţelor e neproductibil. Trebuie să fii aici, să poţi trăi nebunia acestui spectacol.

De ce îmi place Radu Afrim?

La fel ca Năpasta lui Caragiale (despre care am scris aici), sau ca piesa Când ploaia se va opri, despre care am scris aici (pe care le-am văzut anul acesta), Radu Afrim nu se dezice în a prezenta – de data asta nu în baza unui text, ci a unei muzici – o viziune unică asupra spectacolului lumii, o perspectivă  „deşteaptă” şi nouă asupra lucrurilor.

Chiar dacă m-a intrigat uneori, am plecat întotdeauna de la spectacolele lui cu scene întregi în memorie, scene pe care nu le-am uitat: marius manole îngropându-se singur în năpasta, sau oameni care patinează cu frigidere prin parc, sau oameni care se scufundă în oale cu supă.

În lumea noastră în care nimic nu ne mai miră şi nimic nu ne mai mişcă, Radu Afrim reuşeşte să adune laolaltă instrumentele entertainment-ului rece (video, internet, showbiz, glamour, kitsch) într-un mixaj de necrezut, în slujba artei Spectacolului şi a Spectatorului. Cum în această seară, a dovedit că e în stare de un spectacol total, fără text: muzică, dans, umor, actorie de calitate şi mult, foarte mult talent.

Îi mulţumesc lui Radu Afrim că îşi amplifică talentul cu fiecare spectacol, fără să se epuizeze şi fără să se  repete. Că mă face, cel puţin după ultimele spectacole, să plec ameţit şi să mă gândesc mult timp la viziunile sale artistice. Ce mă scot de-a dreptul din realitatea obişnuită să m-arunce într-un univers unic, plin de obsesii, vise şi simboluri.  

Contribuţiile la spectacol: Muzica: Vlaicu Golcea. Regia: Radu Afrim. Cu: Emőke Pál (Gheorghiţă), Ruxandra Maniu (Uhăi, bade), Melania Rusu (Doină din Maramureş), Aida Avieriţei (Trei focuri arde pe lume), Simona Arsu (Doină), Irina Antonie (Mărie şi Mărioară), Amalia Huţan (Până când nu te iubeam), Lorena Luchian (Trenule, maşină mică), Flavia Giurgiu (Lume, lume), Ioan Paraschiv, Dumitru Georgescu, Gabriel Sandu, Anghel Damian, Rareş Andrici (Hai, Iu, Iu), Alexandra Caras (Lung îi drumul Gorjului), Petre Ancuţa & Emilian Marnea, Dans: Andrea Gavriliu şi Ioana Marchidan.

Despre cum sună Trenule, maşină mică, în variantă remixată, un videoclip de Adi Bulboacă, pe youtube, aici.