La filmările pentru lungmetrajul „Ciprian Porumbescu“, actorul Vlad Rădescu a învăţat câteva acorduri de pian, precum şi să ţină în mână vioara şi arcuşul. Vrednic încă din facultate, îşi aduce aminte că lucra până şi în vacanţe, căci a tot primit roluri. Astăzi, se gândeşte când şi când la trecut, inclusiv la cel al bunicului, generalul Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru al ţării înainte de instaurarea regimului comunist.

Vlad Rădescu (65 de ani) priveşte spre viitor, însă mai aruncă câte un ochi şi peste ce-a fost mai demult. Ce au însemnat pentru el personaje precum Ciprian Porumbescu şi Avram Iancu, pe care le-a interpretat la 20, respectiv 27 de ani? Cum şi-a găsit bunicul într-un volum din „Encyclopedia Britannica“? În acest interviu întâlniţi o colecţie de reflecţii şi amintiri: o aventură literară de la 14 ani, într-un parc din apropierea bibliotecii – s-a rătăcit câteva ore în paginile unei cărţi, iar părinţii l-au căutat îngrijoraţi –; mutări şi navete de la Bucureşti la Târgu Mureş, oraşul în care a locuit aproape două decenii, inclusiv în ’90, când a văzut cum s-a format o prăpastie între români şi maghiari; descoperiri despre generalul Nicolae Rădescu, obligat de Moscova, în 1945, să demisioneze din funcţia de prim-ministru, ocupată apoi de Petru Groza. Şi concluzii trase în urma evenimentelor sociale şi politice din 2017 şi 2018, iar una dintre ele ar fi că, de fapt, sabia taie capul plecat.  

„Weekend Adevărul“: Sunteţi nepotul generalului Nicolae Rădescu. Aţi ajuns să-l cunoaşteţi din poveştile părinţilor?

Vlad Rădescu: Cu jumătate de an înainte să se sfârşească el, am avut bucuria de a veni pe lume. Părinţii mi-au povestit mai puţin, pentru că tata s-a aflat într-un conflict cu el. Bunicii erau despărţiţi, iar tata a fost crescut de bunica. Nici ea nu a apucat să-mi povestească, însă verişoara lui tata mi-a spus mai multe, cu picătura la început, că bolşevicii l-au considerat criminal de război. Ţin minte că am avut şansa să ajung în Anglia, înainte de Revoluţie, când m-au invitat nişte cunoscuţi care aveau „Encyclopedia Britannica“ în casă, ceea ce m-a uimit. Le-am cerut voie să mă uit şi mi-am zis: „Ia să văd dacă nu scrie ceva despre bunicul“. Şi avea aproape o pagină dedicată. Mi-au făcut o copie atunci, în 1984, când nici nu ştiam ce e un Xerox şi apoi am adus-o acasă în spatele unei reproduceri, ca să nu-mi găsească la graniţă materialul compromiţător. O am şi acum. Cuprinde date biografice şi adevăruri istorice: că a fost ultimul prim-ministru necomunist din România, că a fost un mare patriot care s-a opus nemţilor, fiind cunoscut în epocă pentru o scrisoare deschisă adresată ambasadorului Germaniei, Manfred von Killinger, din timpul războiului la Bucureşti, motiv pentru care Antonescu l-a internat în lagărul de la Târgu Jiu. Am înţeles că a stat un an acolo şi, după căderea lui Antonescu, după întoarcerea armelor, cum se spunea pe vremea aceea, a fost şeful Statului Major General al Armatei Române, în timp ce România se afla în război, de data asta de partea Aliaţilor. Ulterior a devenit prim-ministru, iar în acea calitate s-a opus şi încercărilor

Partidului Comunist de a pune mâna pe putere.  

Câţi ani aveaţi când aţi aflat despre el?

Eram mai măricel, dar atunci oricum n-am realizat ce personalitate puternică a avut, ce bărbat de stat a fost, ceea ce astăzi nu prea mai întâlnim. După ’90, când am ajuns să-i citesc testamentul politic, pe care l-a dictat cu o zi înainte de a muri la New York, m-a impresionat cum în ultimele lui clipe se gândea la ţară şi nu la problemele personale. A însemnat ceva pentru ţara asta, chiar mai mult decât i se recunoaşte, dar cine se mai uită acum în trecut? O dată la 100 de ani ne facem că ne uităm. 

E important să privim în trecut?

Foarte important. Nu putem clădi viitor fără a avea rădăcini. Totul e să nu manipulăm. 

(Cu Otterle, primul lui căţel 

Fotografii: Arhiva personală Vlad Rădescu)

Ce se întâmplase cu testamentul generalului?

Nu cunosc. L-am văzut editat de Dinu Giurescu într-un volum cu documente despre bunicul. 

Părinţii au avut necazuri în vremea regimului comunist din cauza obârşiilor?

Nu cred că le-a fost greu, pentru că amândoi au fost simpatizanţi ai Partidului Comunist. De aici şi diferendul major pe care l-a avut tata cu bunicul. Dar nu aş vrea să detaliez. 

Ca să ieşim de pe teritoriul comunismului, vă pun o întrebare simplă: unde aţi făcut şcoala? 

Aproape de casă, de bulevardul Dacia, pe Strada Eminescu colţ cu Tunari, şcoala generală, şi liceul la „Cantemir“, dar, de fapt, l-am finalizat la „Caragiale“. Am avut nişte ani buni ai primei adolescenţe în ce priveşte şcoala şi celelalte preocupări extra-şcolare – am făcut sport, am cântat în cor, am jucat şah, participam la olimpiadele de română, am jucat teatru la un moment dat. Şcoala era un focar de cultură real şi reuşea să depăşească condiţionările ideologice ale epocii, care au fost din ce în ce mai marcante după ce am terminat liceul. Am avut şansa să studiez înainte de ’71 şi am prins anii aceia aşa-zişi de deschidere. Ţin minte că am câştigat olimpiada

de română pe Capitală, când am primit un text despre Blaga, autor despre care habar nu aveam că fusese interzis cu puţini ani înainte. Ştiu şi că poezia lui Labiş a însemnat mult pentru mine în acei ani. Îmi aduc aminte şi că odată – cred că aveam 14 ani – părinţii au intrat în panică şi m-au căutat prin spitale, fără să ştie că fusesem la biblioteca de lângă şcoală. Am împrumutat nişte cărţi, m-am oprit într-un părculeţ şi am citit câteva ore. Când m-au văzut venind spre casă, prietenii de pe stradă şi colegii s-au entuziasmat, dar eu mergeam liniştit. 

(În fotografie: Generalul Nicolae Rădescu)

„Am avut televizor târziu faţă de vecini“

Când citeaţi, nici nu vă dădeaţi seama cum zbura timpul. 

Aşa e. Ceea ce am devenit în timp şi profesia pe care am ales-o se datorează educaţiei primite acasă, în mare măsură de tip umanist. Apoi, formarea mea şi a generaţiei mele se datorează unui şir de profesori cu personalitate. La liceu am terminat un profil real, deşi nu mi-am dorit, dar învăţam, totuşi, destul de bine. Începuse moda cu clase de fizică şi matematică, aveam medie mare şi ai mei m-au încurajat să mă duc într-una de fizică şi să mă hotărăsc la sfârşitul liceului ce vreau să fac. Atunci, unii colegi ridicau mâna la biologie şi spuneau lecţia nouă înainte de a fi predată. Cândva, după ce am ajuns acasă, aproape că am plâns şi am spus că pe mine nu mă interesează să învăţ înmulţirea fluturilor înainte.  

Aţi făcut, aşadar, şi teatru când eraţi elev.

Da, în liceu, chiar una dintre doamnele care ne îndrumau m-a întrebat dacă vreau să dau la teatru. Eu nici nu

spusesem că aş vrea, pentru că pe vremea aia îmi doream să mă fac arheolog sau jurnalist, nu cunoşteam niciun actor personal şi nu ştiam ce înseamnă viaţa de teatru, chiar dacă mă interesa. Ţin minte că pe la 12 ani am văzut un spectacol, „Emil şi detectivii“, după Erich Kästner, în care cei din echipă au improvizat un compartiment de tren: au pus două cuiere tip pom, au legat de ele ceva şi au aşezat trei scaune dedesubt. Dar nu mai ştiu cine a fost scenograful. Acum nu mi se mai pare cine ştie ce, dar în acel moment a fost exemplu de cum să think outside the box. 

(Foto dreapta: La Lacul Sfânta Ana, alături de fratele lui)

Mergeaţi cu părinţii la spectacole de teatru?

Mai puţin, pentru că lucrau mult amândoi şi au fost nişte oameni cinstiţi; n-au profitat de sistem, deşi ar fi avut ocazia probabil. De exemplu, am avut televizor târziu faţă de vecini, care aparent ar fi trebuit să aibă un nivel de trai mai scăzut. Da, şi spuneam despre teatru. Doamna respectivă m-a ajutat, pentru că m-a dus la pregătire la Naţional, unde era regizor tehnic. Mi s-a părut că era ceva mult sub calificarea ei – am fost într-o vizită în locuinţa ei cu mobilă frumoasă, moştenită, m-am gândit eu – şi cred că avusese probleme politice. Atunci lucra la o piesă în care juca Petrică Gheorghiu, unul dintre actorii foarte buni ai Teatrului Bulandra, dar piesa se punea la Naţional. El a fost cel mai mare pedagog din afara Institutului (n. r. – de Teatru „I.L.Caragiale“) şi a pregătit o mulţime de candidaţi: mulţi au devenit actori, unii mai cunoscuţi decât mine: Florian Pittiş, Caramitru. În orice caz, am avut şansă. Trebuie să ai şansă în meseria asta. 

La admitere ce texte aţi pregătit?

O poezie a lui Gheorghe Tomozei care invoca „La Strada“ de Federico Fellini, abia la vârsta aceea am văzut filmul; mi-a plăcut şi textul pe care mi l-a propus domnul Gheorghiu, un monolog care nu părea potrivit pentru mine la 17 ani, al lui Satin din „Azilul de noapte“ (n.r. – de Maxim Gorki): ce înseamnă omul. Iar cu o colegă, care şi ea a intrat, am făcut o scenă din „Visul unei nopţi de iarnă“. 

„Cred că fiecare actor care se ia în serios începe de fiecare dată de la zero“

FOTO: Eduard Enea

În studenţie, aţi admirat anumiţi actori?

Pentru că am avut târziu televizor, ascultam teatru radiofonic şi am descoperit că şi pentru alţi colegi de generaţie a însemnat mult, mai ales pentru cei din provincie, care nu aveau posibilitatea să meargă în sălile de spectacol. Nu-mi aduc aminte să fi iubit tare un actor. Pe Florian Pittiş l-am admirat în timpul facultăţii. Când eram student, IATC era sub Teatrul Bulandra şi noi coboram aproape seară de seară la spectacole. Pe unele le-am văzut şi de 30 de ori! Erau cei mai buni ani ai Teatrului Bulandra, cel mai bun teatru din România la vremea aceea şi poate şi de atunci până astăzi. Am văzut spectacole de-ale lui Liviu Ciulei: „O scrisoare pierdută“, „Leonce şi Lena“; spectacolul lui David Esrig, „Nepotul lui Rameau“: cu Marin Moraru şi Gheorghe Dinică. Spectacole de-ale lui Pintilie: „Revizorul“, care a fost interzis şi n-am apucat să-l vedem de atât de multe ori, „D’ale Carnavalului“ cu Toma Caragiu, Marin Moraru şi Gina Patrichi.   

Românii şi maghiarii, mai apropiaţi înainte de ’89

Aţi avut temeri la începutul carierei?

Cred că fiecare actor care se ia în serios începe de fiecare dată de la zero. Nu e ca la piloţi, când au mii de ore de zbor. La noi, degeaba ai 2.000 de ore de teatru. Bine, nu degeaba, caligrafiezi cu altă experienţă pe scenă, dar orice personaj, orice caracter e ceva nou, iar emoţia a rămas intactă până azi. 

După ce aţi absolvit facultatea, v-aţi mutat la Târgu Mureş, unde aţi rămas ani buni.

Când m-am dus, n-am crezut că voi sta atât. Făcusem deja nişte filme şi m-am gândit că în sfârşit pot să fac teatru. Când am ajuns, nu aveam nici 23 de ani. Mi-a plăcut oraşul, mi-au plăcut oamenii şi românii, şi maghiarii; n-am crezut niciodată că o să se întâmple ce s-a întâmplat în ’90, dar nu e vina lor, ci a celor care ne conduc.

Ciprian Porumbescu, în pelicula omonimă, regizată de Gheorghe Vitanidis 

Care era atmosfera în teatrul naţional de-acolo când aţi ajuns?

Cred că relaţiile dintre secţia română şi secţia maghiară erau mult mai apropiate decât astăzi. Am revenit în teatrul din Târgu Mureş în 2009, pentru doi ani jumate, ca director interimar, şi am rămas surprins să văd că la premierele secţiei române sau ale celei maghiare nu vin colegii de la celelalte secţii. Pe vremea mea, când jucam acolo, erau prezenţi şi mergeam împreună după aceea într-un local şi comentam. 

Vorbiţi limba maghiară?

Sunt actorul român care a învăţat cel mai bine maghiara fără să se căsătorească cu o unguroaică. Pot vorbi stricat şi pot înţelege o discuţie, dar sub nivelul la care vorbim noi.  

Aveaţi vreo 20 de ani când l-aţi interpretat pe Ciprian Porumbescu. Cum s-a întâmplat?

M-au chemat la probe. Când ţi se întâmplă ceva bun crezi că e firesc. 

Cât de ataşat aţi rămas de personaj?

Destul de ataşat, dar făcând şi alte filme, sentimentele s-au mai împărţit. Am avut şansa să îl joc pe Avram Iancu şi câteva alte roluri importante. Dar e interesant cum se materializează acest ataşament pe măsură ce te maturizezi. Privind înapoi de la înălţimea celor 65 de ani, experienţele par mai importante decât privind de la 40 de ani, de exemplu. Mi-a dat posibilitatea să cunosc nişte oameni pe care altfel nu aş fi avut ocazia. Cea mai importantă rămâne experienţa individuală. Sigur, şi filmul a fost emoţionant, mi-am făcut treaba, m-am descurcat mai bine sau mai puţin bine. Dar, dincolo de asta, am cunoscut ţara, am învăţat să ţin o vioară în mână, să bat câteva acorduri la pian. 

Ce însemna succesul pentru dumneavoastră la acea vârstă?

Cu mintea de acum şi refăcând traseele acelor ani, cred că a fost un succes care nu m-a copleşit şi nici nu m-a

făcut să fiu cu nasul pe sus. Mi-a luat Nae Cosmescu un interviu imediat după ce a ieşit filmul – după aceea am aflat că era şi regizor la televiziune – care mi-a pus o întrebare finală: „Ce aştepţi să ţi se întâmple în viitor?“. Iar răspunsul meu a fost: „Nimic“. Când am redescoperit interviul, după ’89, m-am gândit că aveam dreptate pentru anii aceia. Că nimic bun nu ne aştepta. Am fost într-un fel un privilegiat, pentru că am jucat, am cunoscut oameni, am câştigat bani, am călătorit, deşi nu erau orizonturi deschise. În vacanţele studenţeşti munceam, de obicei, pentru că am avut şansa să joc în filme, să fiu ales. Dar în cele de iarnă nu se filma şi mă duceam la Timişoara, unde locuia Dan Ivănesei, coleg şi prieten. Era un oraş foarte deschis în vremea aia, atunci i-am cunoscut pe cei de la Phoenix, m-am împrietenit cu Nicu Covaci.

(Vizita lui Avram Iancu în judeţul Alba, 1979)

Pe unde aţi călătorit înainte de Revoluţie?

Nişte rude de-ale mamei erau în Austria şi mă duceam la ele o dată la doi ani, cum permitea legea – şi cui îi permitea şi Securitatea. M-au lăsat probabil pentru că eram personaj public în Târgu Mureş, un oraş mic, şi nu dădea bine să nu primesc paşaport. Nu mi l-au refuzat niciodată. Din ’82 am tot plecat. 

Aveaţi şi prieteni în străinătate?

Aş fi avut dacă aş fi ţinut legătura cu ei. Nu era neapărat periculos, dar nu era indicat să scrie într-un dosar că încă vorbeşti cu oameni care au fugit. Mulţi colegi de şcoală din generaţiile noastre plecaseră. În plus, după ce m-am dus la Târgu Mureş, s-a rupt legătura între mine şi colegi. Am avut două fracturi în relaţiile interumane: când am plecat la Târgu Mureş şi, apoi, după alţi 20 de ani, când am revenit la Bucureşti. 

Nu e o amintire plăcută în final, pentru că atunci au început disensiunile între români şi maghiari, ceea ce nu m-aş fi aşteptat. De fapt, sunt un naiv şi asta nu mă lasă să cred că oamenii gândesc şi fac altceva decât ceea ce spun. Au urmat trei luni dure, care au culminat cu martie ’90. 

Aţi menţionat personajul Avram Iancu din pelicula „Munţii în flăcări“. Cum v-aţi documentat ca să-l înţelegeţi?

M-am documentat în măsura în care se putea pe vremea aia, când nu era internet. Puteai să citeşti ceva în dicţionarul enciclopedic, să mai cauţi o carte la un coleg, să mergi la bibliotecă. Dar, din păcate, a fost un scenariu slab şi filmul nu a avut succesul pe care mi-l doream, ca orice actor care e protagonist. Jucasem înainte în „Burebista“ care, în ciuda distribuţiei, fusese tot slab, despre vizitele lui Burebista la Sarmizegetusa. Filmul, ca şi teatrul de altfel, dar în cazul celui de-al doilea era mai puţin vizibil, avea sarcină să susţină politica de partid. 

Membru CPUN Târgu Mureş

Aţi simţit dezamăgirea chiar atunci sau v-aţi dat seama peste ani că peliculele n-au ieşit cum v-aţi dorit?

Atunci am fost real dezamăgit, iar după „Burebista“ am încercat să mă descurc şi să nu mai fac filme aici. Am intrat într-o coproducţie cu RDG-ul, într-o parodie western.  

La Revoluţie eraţi în ţară?

Am fost în stradă, am fost şi membru în CPUN-ul local (n.r. – Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională). A fost dur

ce s-a întâmplat, nici nu aveam suficiente informaţii şi m-a luat pe nepregătite, într-un fel. Dar a fost şi emoţionant. Nu e o amintire plăcută în final, pentru că atunci au început disensiunile între români şi maghiari, ceea ce nu m-aş fi aşteptat. De fapt, sunt un naiv şi asta nu mă lasă să cred că oamenii gândesc şi fac altceva decât ceea ce spun. Au urmat trei luni dure, care au culminat cu martie ’90. S-a vorbit despre acea zi şi acea noapte, dar nu ştim tot ce e în spate. S-a ajuns la răniţi şi morţi, însă lucrurile nu s-au limpezit complet.

În Teatrul Naţional din Târgu Mureş cum s-au resimţit conflictele interetnice?

Nici în teatru nu mai era atmosfera aşa de bună. Secţia maghiară dorea să se despartă de cea română, dar să rămână în clădire, să împărţim patrimoniul. Cu toate astea, după 27 de ani, teatrul rezistă ca instituţie. 

                                (Moment din „Invitaţie la castel“)

Aţi ajuns şi în Bucureşti în decembrie ’89?

Nu, am vrut să vin, dar, până la urmă, am format o delegaţie condusă de un maghiar, care să îşi exprime solidaritatea faţă de revoluţionarii şi protestatarii din Bucureşti. Participam cu toţii, se pare, la o mascaradă, fără să ne dăm seama. 

După ’90, ce s-a schimbat în repertoriul teatrelor?

La nivel repertorial, lucrurile s-au mişcat destul de repede şi au fost nişte ani buni. Nu vorbesc doar despre Teatrul din Târgu Mureş, ci despre teatrul românesc în general. A fost o generaţie de regizori, printre ei: Victor Ioan Frunză, Măniuţiu, Dabija, Cătălina Buzoianu, care a pus nişte spectacole foarte bune. Primii şase-şapte ani, da. Acum, părerea mea e că stagnează. Sigur că talentul răzbate; există şi vârfuri din punctul de vedere al calităţii sau al performanţelor artistice, dar nu la nivelul la care ar trebui.

„Sunt mulţumit că nu m-a obligat viaţa să joc în producţii în care nu aş fi vrut“

În filmul „Pe aici nu se trece“ (1975)

Soţia dumneavoastră e apropiată de scena independentă.

E angajată la Teatrul Mic, dar este activă şi în teatrul independent, mai ales în ultimii ani, prin Centrul Educaţional Replika. Iar eu am adus de la Târgu Mureş la Bucureşti, la Green Hours – pe care îl ţine fratele meu – primul spectacol de teatru alternativ. Era un recital al unei actriţe maghiare. Am jucat şi eu în două spectacole cvasi-independente, dar n-au avut viaţă lungă, pentru că n-au fost comerciale. Cu unul dintre ele am fost la Avignon acum doi ani; am jucat de 23 de ori în cele 25 de zile ale festivalului în franceză, împreună cu Victoria Cociaş şi cu Pavel Bârsan. Era un text foarte bun, franţuzesc, dar greu de gândit pentru peisajul teatral românesc. 

„Hai, tata, trebuie să intri. Vezi că întârzii!“

În ultimul timp aţi intrat ca spectator în sălile de teatru? Fiica dumneavoastră vă însoţeşte?

Destul de des. Fiica noastră merge la teatru în Olanda, unde şi-a finalizat studiile de arhitectură şi lucrează. E o viaţă culturală intensă acolo. E o degustătoare de artă şi n-ar trebui să ne mire, pentru că a crescut, într-un fel, în teatrul din Târgu Mureş. Ţin minte şi acum că jucam în spectacolul „Trupa pe butoaie“ în aer liber; îl ştia şi a venit fugind spre mine pe lângă podiumul acela: „Hai, tata, trebuie să intri. Vezi că întârzii!“. Ea nu s-a îndreptat spre teatru, dar a cochetat cu vreo două scenografii.

Nu v-am întrebat despre rolurile din telenovele. Cum aţi ajuns să interpretaţi personaje negative?

Şi eu sunt curios. Am trecut de la juni-primi la taţi, altă generaţie de caractere. E un format civilizat în care te poţi exprima ca actor şi le sunt recunoscător celor cu care am lucrat acolo, deşi la început mi se spunea: „Vai, joci în telenovele!“. După aceea, au vrut şi alţii să joace, pentru că au aflat că se câştigă nişte bani. Şi e adevărat că din acei bani am reuşit să-mi ţin fata la studii în Olanda. Iar notorietatea câştigată a depăşit orice aşteptare. Şi acum, după 12 ani de la prima telenovelă, când mă duc la gară sau la aeroport, în locuri mai aglomerate, lumea mă recunoaşte.  

După Revoluţie, mi s-a propus să devin director-adjunct la Teatrul din Târgu Mureş, o instituţie cu multă lume pe ambele secţii, dar anii aceia de directorat au fost unii de libertate, deşi am fost constrâns financiar. Când s-a pus o problemă politică, în ’94, a trebuit să plec.

Au fost mai puţin solicitante acele roluri?

Nu, nimic nu e uşor în meseria asta, dacă o iei în serios. Şi e important să fii nemulţumit. Să te gândeşti că ai fi putut fi mai adevărat, să comunici mai bine, să-ţi ajuţi partenerul, să împlineşti gândurile regizorale. Sunt mulţumit că nu m-a obligat viaţa să joc în producţii în care nu aş fi vrut. Poate nu am fost suficient de prezent în viaţa teatrală şi cinematografică pe cât ar fi fost posibil, dar asta şi pentru că am încercat să-mi gestionez într-un fel cariera şi să fac lucruri cu care sunt de acord. Vreau să-mi las timp să ies şi în piaţă, când e nevoie. Contează să încercăm să fim responsabili pentru noi şi pentru ceilalţi. Pentru prezent şi pentru viitor. De exemplu, după Revoluţie, mi s-a propus să devin director-adjunct la Teatrul din Târgu Mureş, o instituţie cu multă lume pe ambele secţii, dar anii aceia de directorat au fost unii de libertate, deşi am fost constrâns financiar. Când s-a pus o problemă politică, în ’94, a trebuit să plec.

Legat de responsabilitate şi de viitor, aţi participat la protestele din 2017?

Sigur. Am ieşit şi anul ăsta, deşi n-am stat cât am stat anul trecut. Suntem înconjuraţi de prea multă minciună pentru a nu reacţiona. Sunt un optimist prin construcţie şi educaţie, dar trebuie să recunosc că ultimii patru ani m-au făcut să devin sceptic. Eu sunt membru al UNITER-ului şi n-am văzut punctul de vedere al uniunii faţă de Declaraţia 600, care ne nemulţumeşte pe toţi. Dacă am mers pe principiul „capul plecat sabia nu-l taie“, uite unde am ajuns. 

CV

Numele: Vlad Rădescu 

Data şi locul naşterii: 18 noiembrie 1952, Bucureşti

Starea civilă: Căsătorit cu actriţa Mihaela Rădescu

Studiile şi cariera: 

În 1971 a absolvit Liceul „I. L. Caragiale“ din Bucureşti, iar patru ani mai târziu,  I.A.T.C. (actuala Universitate Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“). Ulterior, a fost repartizat la Târgu Mureş în 1975, unde a rămas până în 1994. 

Între 1990 şi 1994, a deţinut funcţia de director-adjunct al Teatrului Naţional din Târgu Mureş. 

În 1994, a revenit la Bucureşti şi s-a angajat la Teatrul Mic. 

Între 1996 şi 2000 a fost directorul Teatrului Nottara din Bucureşti. 

Printre filmele în care a jucat se numără: „Ciprian Porumbescu“ (1973), „Vlad Ţepeş“ (1976), „Burebista“ (1980), „Munţii în flăcări“ şi „La răscrucea marilor furtuni“, ambele cu premiera în 1980, în care îl interpretează pe Avram Iancu. După 1989, a făcut parte din distribuţia unor seriale TV ca „Numai iubirea“, „Îngeraşii“ şi „Iubire ca-n filme“. 

Locuieşte în: Bucureşti