INTERVIU Costel Caşcaval, actor: „M-am refugiat în teatru ca să scap de corvezile din orfelinat“

INTERVIU Costel Caşcaval, actor: „M-am
refugiat 
în teatru ca 
să scap de 

corvezile
din orfelinat“

Actorul Costel Caşcaval şi-a luat de mic viaţa în propriile mâini FOTO Marian Iliescu

Actorul Costel Caşcaval (43 de ani) descrie perioada apăsătoare a copilăriei petrecute în orfelinatul de la Târgu-Ocna, din care a plecat, după 12 ani, cu un mare vis: să devină actor.


În această cafenea a unui hotel cu prea multe stele, în această atmosferă dominată de sobrietatea antreprenorilor cu accent franţuzesc, Costel Caşcaval se ridică brusc, nonşalant, îşi drege vocea şi, în poziţie de drepţi, îl imită magistral pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Aşa vrea el. Şi-apoi, cu aceeaşi voce, şi pe Ion Iliescu, şi pe regele Mihai. „Am mai avut interviuri aici, nu m-a dat nimeni afară“, ne linişteşte. Costel Caşcaval pare un om liber. Dar poate că aşa ajung oamenii după despărţiri premature de părinţi, după 12 ani petrecuţi la casa de copii, cu singurătatea copleşitoare dintr-o cameră cu 30 de copii şi cu toate celelalte piedici care apar în calea unui singur vis: de a învăţa actoria. Şi poate că aşa arată oamenii care au reuşit să liniştească vântul care suflă mereu din faţă.

„Weekend Adevărul“: Aţi petrecut copilăria într-o casă de copii. Cum aţi ajuns acolo?
Costel Caşcaval: Cu greu o pot numi o copilărie. Ce se întâmpla acolo era mai degrabă o armată pentru copii, un combinat. Imediat după moartea tatălui meu, eu şi sora mea am rămas singuri. Aveam 7 ani, iar mama murise când aveam un an. Şi un unchi de-al mamei, care devenise tutorele nostru, ne-a azvârlit, după doar câteva zile de la înmormântare, în cel mai mare orfelinat din ţară, la Târgu-Ocna. Imaginaţi-vă: pe 23 februarie era ziua mea de naştere, pe 24 februarie a murit tatăl meu. La scurt timp, pe 3 martie, am fost dus în acel orfelinat, iar a doua zi, pe 4 martie, a fost cutremurul din ‘77. Am simţit cutremurul în orfelinat.

Care e prima amintire însemnată din copilărie?
N-ai cum să uiţi prima zi când te duce cineva la orfelinat. Cum urci treptele clădirii respective. N-ai cum să uiţi, în drumul acela, cum e să auzi o cascadă – nici nu ştiam că se numeşte aşa. Nu văzusem un râu atât de mare cum e Trotuşul, care era la mai puţin de 100 de metri de orfelinat. Şi mai şi nimerisem într-o învolburare a apei! N-ai cum să uiţi acel birou, unde totul era capitonat cu piele şi unde erai lăsat ca un pachet. N-ai cum să uiţi cum se deschide o uşă şi vezi, într-o sală imensă de mese, numai capete rase.

30 de capete rase

De ce nu v-au luat în grijă rudele părinţilor?
Niciodată nu s-au înţeles între ei. Eu nu ştiu nici acum cum tutorele meu a putut să pregătească, într-un timp atât de scurt, actele pentru ca eu să merg la orfelinat. De parcă nici nu au stat pe gânduri, imediat au aranjat. 

Comparaţi casa de copii cu o armată. Aveaţi un program atât de strict?
Supraveghetorii se comportau cu noi, nişte bieţi copii, ca şi cum am fi fost nişte soldaţi. Ne trezeam la 6.00 dimineaţa şi aveam zece minute să pregătim paturile, să întindem aşternutul în aşa fel încât „să sară banul“ şi să luăm poziţie de drepţi. Aşa că, în dormitorul ăla cu 30 de capete rase, unul dintre noi – altul în fiecare seară – se trezea cu o oră înainte de deşteptare ca să ne scoale şi pe noi. Şi, la lumina lunii, fără să deranjăm, fiindcă nu puteam să aprindem lumina, ne apucam să ne pregătim paturile. Mi-aduc minte de un supraveghetor care venea cu copilul la orfelinat. Pe Fane, colegul meu, îl bătea de îi săreau capacele când greşea ceva şi, după aceea, îl vedeai cum se întorcea la copilul lui şi-l mângâia pe cap.

Orfelinatul acela devenise ca un combinat, fiindcă ajunsesem, la un moment dat, să stăm şi trei în pat.

La liceu, colegii de la orfelinat îmi spuneau «inspectorul» sau «avocatul». Începusem să fiu văzut altfel, pentru că învăţam mult, citeam mult. Aveam o regulă: cartea şi ziua, cartea şi ziua.
 

De ce se purtau aşa?
Problema era că în Târgu-Ocna era şi şcoala de corecţie. Iar educatorii şi supraveghetorii care erau în timpul zilei la noi aveau jumătate de normă şi la şcoala de corecţie. Atitudinea lor faţă de acei tineri de la şcoala de corecţie, care era foarte severă, de gardian, uitau s-o lase în afara orfelinatului, unde erau cazuri de copii cu decese în familie şi lipsiţi de apărare. În aceste condiţii, eu am învăţat să trăiesc printre oameni, să nu torn niciodată pe nimeni şi să fiu loial, indiferent câtă bătaie aş lua. Şi am învăţat să fiu foarte punctual. Foarte punctual!

Cum, n-aţi întârziat chiar niciodată?
O singură dată în facultate mi-am permis să lipsesc. Jucam la Studio Casandra şi mă tot deranja că mai mulţi colegi de-ai mei îşi permiteau să întârzie la repetiţii câte o jumătate de oră, chiar şi o oră. O fandoseală din asta artistică. Şi mi-am propus, într-o seară, stând la o cârciumă cu un prieten, să întârzii şi eu la repetiţiile care erau a doua zi de la 9.00 dimineaţa. Am ajuns la 10.30 la Studio şi mergeam pe vârfuri, încet, iar femeia de serviciu, mirată, m-a întrebat: „Ce e, Costică?“. „Ş!, nu vreau să deranjez, că sunt repetiţii!“ „Păi, ştii, Costele, n-a venit nimeni…“. O dată am vrut şi eu să întârzii şi nu s-a putut.

Dar la învăţătură, la Târgu-Ocna, cum vă descurcaţi?
Şcoala la care mergeam era în afara instituţiei, iar programul intern de la orfelinat, de după-amiază, presupunea pregătirea temelor de a doua zi. Dar n-aveai cum să înveţi bine toate lecţiile alea. Apucai să memorezi cât de cât, dar seara, când intrai într-un alt program foarte dur, unde făceai şmotru la toaletă, curăţai WC-urile până când avea chef supraveghetorul, uitai tot. Totuşi, eu am fost premiant în şcoala generală. Învăţam singur, că nu avea cine să-mi arate. Şi, mai târziu, când am venit în Bucureşti, lucrul ăsta s-a păstrat. Asta a fost damblaua vieţii mele – să fiu un autodidact.

„Aş vrea să nu mai fiu aşa puternic“

Cum reuşeaţi?
Aveam o anumită energie, nici eu nu ştiu cum şi de unde o aveam. Florin Zamfirescu îmi spunea acum câţiva ani că admiră la mine câtă energie am. Mă cac în ea de energie! Tare aş mai vrea să nu mai fiu aşa puternic, să fiu mai neatent, aşa, să fie alţi patru oameni mai energici în jurul meu, care să mă conducă. Că m-am săturat să mă tot conduc eu. (râde)

Costel Caşcaval, un actor răguşit


Nu aţi simţit niciodată nevoia de evadare din orfelinat?
În perioada comunistă, toţi cei care fugeau din orfelinat prin ţară, dacă erau prinşi – şi de cele mai multe ori erau –, primeau toate acuzaţiile de furt de pe raza oraşului unde erau găsiţi. Erau aduşi înapoi în orfelinat, puşi în mijlocul careului, cu cătuşe la mâni, daţi exemplu negativ şi duşi la şcoala de corecţie. Cum să ţii un copil de 12 ani cu cătuşele la mâini? Eu singur mi-am dat seama că trebuie să respect programul res-pectiv, că nu pot să mă pun cu nimeni pentru că nu sunt puternic şi atunci nu m-am opus sistemului. Dar uneori nu mai rezistam şi fugeam prin oraş. Mă costa apoi, dar plecam şi aşa. Însă eu am ştiut că e doar o etapă, o treaptă, mi-am dat seama că nu sunt acolo pentru totdeauna. Ani de zile am minţit că am tată şi mamă, ca să nu fiu bumbăcit de toate grupările din orfelinatul acela şi ca să mă apăr. Pentru că, dacă ştiau că nu ai pe nimeni, erai în voia lumii.

Când au aflat?
Cred că pe la 12 ani, când o familie din Galaţi a vrut să mă adopte.

„Nu eram pe-atunci împăcat cu moartea“

Cum s-a întâmplat?
Ei, păi, eu eram simpăticuţ, cu pistrui şi vârtej, şi păream inteligent. Mă plăceau oamenii. Familia respectivă m-a luat şi am mers cu ei în Galaţi. Mi-au dat o cămaşă nouă, m-au plimbat prin oraş, m-au arătat lumii. Frumos. Când am intrat în dormitorul casei lor, erau nişte lumânărele pe masă, şi eu am întrebat ce-i cu ele. Copilul lor, care avea aceeaşi vârstă ca mine, murise. Şi, în momentul acela, eu, care nu eram pe atunci împăcat cu moartea, care nu puteam să trec nici măcar pe lângă un cimitir, am plecat imediat. Mi-am dat seama că fiecare om, când pierde pe cineva, vrea să îl înlocuiască.

„Pătrundea uşor, prietenos, soarele“
                                                                                       În filmul „Umilinţă“ ploua ca la sfârşitul lumii
Care era refugiul dumneavoastră?
Teatrul a devenit refugiul meu. Şi asta pentru că oamenii din echipa de teatru erau scutiţi de programul ăsta infernal de seară. Erau tot felul de concursuri pe judeţ, pe ţară şi, dacă erai câştigător, la final primeai o excursie. Mă motiva. Şi mă atrăgea mult şi sala de spectacol, o dugheană, de fapt, unde, pe lângă reflector, pătrundea uşor, prietenos, soarele. Eu m-am refugiat în teatru nu că mi-aş fi dat seama că sunt talentat sau că asta voiam să fac, ci ca să scap de corvezile din orfelinat şi pentru că se ştia că suntem „băieţii de la teatru“. Eram priviţi altfel.

„Am plecat să simt mirosul actoriei“

Cum eraţi ca prea-tânăr actor?
Eram atât de timid, că nici cele câteva replici pe care le primeam nu eram în stare să le spun. M-am trezit odată în plin spectacol, în faza judeţeană de concurs, când trebuia să intru în scenă să spun două replici. Eu nu spuneam replicile, le uitasem, educatorul îmi făcea semn să ies, dar nu ieşeam, începusem să pâng. Sala credea că aşa trebuie să fie, râdea! Eram atât de comic, dar eu plângeam pe bune. Şi am lucrat mult la partea asta. Am avut o mulţime de spectacole în public în care, fără să ştie nimeni, uitam poezia. Şi improvizam. Ei credeau că aşa trebuie să fie, dar eu uitam totul. Am început atunci şi să citesc foarte mult. Era ziua şi cartea, ziua şi cartea.

„Ce trebuie să facă un actor ca să fie actor?“

Deci, gata, voiaţi să faceţi actorie.
Până să vreau să devin actor, visam să fiu marinar. Eram îndrăgostit de mare, de vapor. Dar la Marină, trebuia să ai atunci liceul militar. Şi eu chiar m-am pregătit, trebuia să dau treapta la liceu şi învăţam foarte bine. Însă mai târziu, după ce am făcut filme pe vapor, sub vapor, cu căpitan de navă şi comandant mi s-a explicat că, în perioada comunistă, nu m-ar fi primit la Marină nici într-o sută de ani, pentru că nu aveam părinţi.
 

Îmi pot da seama, acum, după atitudine şi privire, dacă un om e din pârnaie, de la casa de copii sau de la şcoala de corecţie. Au o amprentă pe ei.

Şi-atunci, cum aţi rămas la varianta teatru?
La început, găsisem eu o broşură în care era un interviu scurt cu Olga Tudorache despre teatru. Şi era acolo o întrebare: „Ce trebuie să facă un actor ca să fie actor?“. Şi doamna Tudorache răspundea că, în primul rând, trebuie să fie frumos. Aici m-a zdruncinat! M-am uitat în oglindă. Evident că nu eram. Eu trebuia să mă chinuiesc cu bileţele şi scrisori şi vorbe frumoase până să cuceresc o fată. Apoi, mai scria că trebuie să citească mult. Şi, de atunci, am mers la bibliotecă şi m-am pus serios pe citit. Păi, dacă a zis femeia că trebuie să citeşti, mai stăteam pe gânduri? Şi m-am apucat să citesc piese de teatru, care erau foarte grele, dar care mi-au dezvoltat imaginaţia. Iar al treilea lucru – să aibă simţul improvizaţiei şi spontaneitate. Nasol! Spontaneitate şi improvizaţie – ce dracului vrea să spună? Culmea e că am făcut un spectacol pe perioada de vară la orfelinat, tocmai când în Târgu- Ocna venise un grup de fete de la Ansamblul „Primăvara“, de la liceul de Coregrafie din Bucureşti. Şi le-am invitat la spectacolul „Soţul înşelat“. La finalul piesei, a venit profesoara fetelor şi m-a felicitat: „Dragă, mi-a plăcut foarte mult. Ai un simţ al improvizaţiei şi eşti atât de spontan!“. Şi atunci am înţeles ce voia să spună Olga Tudorache în interviu. M-am hotărât să mă fac actor. La 17 ani, chiar, am plecat la Bucureşti cu trenul, să văd Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC).

„Tovarăşu’ Caşcaval?“ „Da!“ „Respins!“

Ce aţi făcut acolo?
Am mers numai să simt mirosul IATC-ului şi să văd unde e. Numai să văd! Nici nu m-am gândit că am plecat seara şi, când am ajuns în Bucureşti, era deja noapte. N-aveam unde să dorm, nu puteam să rămân în gară, aşa că am pornit pe primul bulevard pe care l-am văzut. Am ajuns la Eroilor, la Academia Militară, pe care o ştiam de la televizor. M-am culcat pe o băncuţă în parcul Eroilor, până s-a făcut zi. Dar, până să ajung la Institut, a trebuit să întreb o mulţime de oameni ca să mă direcţioneze. Nimeni nu ştia!

Le-am spus de Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale“, ei m-au trimis la Liceul Ion Luca Caragiale de pe Calea Dorobanţilor. Apoi am ajuns şi în Parcul „23 August“. Ţin minte că era primăvară şi eram atât de înfometat, că am reţinut perfect mirosul de mititei de acolo. Oamenii erau la picnic, petreceau, dar eu aveam bani exact cât pentru drumul de întoarcere. Când am ajuns în sfârşit pe Matei Voievod, unde era Institutul, am bătut la poartă şi m-a întâmpinat portarul. „Domnule, aici e Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică?“ „Da, aici este.“ „Spuneţi-mi şi mie ce se dă la admitere, cum se dă.“ „Azi e duminică, vino mâine.“ Aşa tăntălău am fost, că nu mi-am dat seama că e duminică. Unde să mai stai o noapte?

Un an mai târziu urma să daţi examenul.
Dar nu m-au lăsat! A venit un cetăţean la mine şi mi-a zis: „Tovarăşu’ Caşcaval?“ „Da!“ „Respins!“

De ce?
Pentru că nu aveam diplomă de „Cântarea României“. M-am întors în Bacău pentru că soţia secretarului de partid, care elibera diplome, fusese profesoara mea de istorie şi speram să mă ajute. Dar mi-a zis că nu am nicio şansă, n-are rost. N-are rost...

„Dragă, este talentat. Dar dacă ne ia la bătaie?“

Costel Caşcaval, un „bandit“ la Facultatea de Teatru
Aţi fost respins la Teatru – dosar incomplet – şi nu mai aveaţi vârstă de orfelinat. Unde v-aţi dus?
Am mers în armată, în ’88 la regimentul 01334, Beiuş, Bihor. Eu voiam să scap de armată, să fac facultate sau să mă angajez. Comisarul din Bacău mă amânase pentru ianuarie, dar m-am dus la el şi
i-am spus că, dacă nu mă ia atunci, nu mă mai ia niciodată. Şi, pentru că nu mai erau locuri în Bacău, m-a trimis la Bihor. Am acceptat, fără să ştiu că regimentul 01334 era batalion disciplinar pentru cadrele militare ale Armatei Române: violatori, proşti, analfabeţi, cuţitari, toată scursura era trimisă să-şi ispăşească pedeapsa în batalionul respectiv. În plus, au fost atât de tâmpiţi că am aflat, după un an şi şase luni de armată, că eu puteam să n-o fac. Legea spunea clar că orfanii nu sunt luaţi în armată. Şi, în toată această poveste, eu m-am nimerit voluntar, ca boul. Ca să vedeţi cum e viaţa!

Cum au fost lunile petrecute acolo?
Pentru mine, era floare la ureche. Aveam însă o altă problemă, pentru că în prima zi, la apelul de dimineaţă, nu m-a strigat nimeni. A doua zi, la fel. După o săptămână, tot nimeni. Şi, când mergeam în instrucţie, nu ştiam cu cine să merg, că eu eram al nimănui. Şi rămâneam în unitate, dormeam, cu grijă să nu mă prindă cineva. Dar, după o lună, m-am plictisit. Voiam să cunosc şi eu lumea, cât de greu mi-ar fi fost. Şi, într-o dimineaţă, la apel, se striga: „E cineva cu vreo problemă?“. Am făcut trei paşi de defilare: „Permiteţi să raportez!“. „Zi, mă!“ „Am venit de o lună în Armata Română!“ „Aşa, şi?“ „Păi, eu sunt al nimănui.“ „Cum, mă, al nimănui?“ „Pe mine nu mă strigă nimeni.“ „Cum adică, mă, nu te strigă nimeni?“ Eu eram într-un regiment al armatei, dar dosarul meu încă nu ajunsese fiindcă plecasem voluntar. Nu mă repartizase nimeni nicăieri. M-am gândit că nici nu mai puteam s-o lălăi aşa, că, dacă mă descopereau mai târziu, nu făceam eu armata din nou?

Lăcătuş, instalator, sudor şi „actooor!“

Dar ştim că aţi făcut teatru şi-n armată.
Era o tradiţie. După două luni de armată, am auzit cuvintele magice: „Cine în viaţa civilă a fost actor, a avut spectacol, să păşească în faţă, că vrem să facem o trupă de teatru“. Atunci am bătut patru paşi de defilare cum n-am bătut în viaţa mea. Am ieşit la raport. Locotenentul meu major îmi tot şoptea: „Caşcaval, treci înapoi în formaţie! Mereu vrei să scapi de armată!“. Şi îmi spunea asta pentru că eu, în fiecare zi, dacă întrebau cine a fost lăcătuş mecanic, instalator, sudor, orice, eu mereu răspundeam, că să scap de instrucţie. Există o regulă de aur în armată: la apelul de dimineaţă, când soldatul are posibilitatea să raporteze ceva, n-ai dreptul să-l opreşti. Şi n-aveau ce să-mi facă. „Păi, dacă am fost?“, le răspundeam superiorilor. Când am spus de teatru, au vrut să pună mâna pe mine, să mă oprească. E, când au dat să facă ceva, m-am întors puţin şi am spus tare: „N-am fost lăcătuş, n-am fost instalator, n-am fost dulgher, dar actor am fooost!“.  M-au dus atunci în bibliotecă, alături de ceilalţi „actori“, să citim dintr-o carte, să vadă dacă avem talent. „Te-ascult!“ „Onor comandantului suprem şi a patriei cinstire...“ „Băi, da’ tu ştii să reciţi.“ „Păi, v-am spus?“ „Atunci te vei ocupa de trupa de teatru.“ Ştiam, mă pricepeam, plus că şi colegii din armată ştiau că sunt mai emotiv fiindcă le scriam scrisorile de dragoste.

„Dacă voiai ca femeii vieţii tale să te aştepte...“

Scriaţi scrisori de dragoste?
Da, am uitat să vă spun. Toate scrisorile de dragoste pe la mine treceau dacă voiai ca femeia vieţii tale să te aştepte acasă. Că, după o lună, mai primea câte unu’ scrisoare: „Fane, eu nu te mai aştept. Depărtarea dintre noi m-a făcut să mă gândesc bine“. E, scrisorile mele toate aveau succes. Dar era o regulă de aur: să-mi spui povestea vieţii tale, să spui absolut tot. Dar nu numai mie, ci de faţă cu toţi. Noaptea, înainte de culcare. Se făcea linişte, eu puneam întrebările, îmi dădeai fotografii, îmi spuneai tot! Le spuneam: „Nu vă plângeţi! Păi, voi sunteţi bărbaţi! Trebuie să spuneţi: «Mă întorc, sunt puternic, armata nu-i nimic.»“.

Îi luaţi peste picior...
Nu-mi băteam joc de ei. Nu era o golăneală, pentru că eu, neavând iubită, trăiam sentimetnul acesta prin ei. Citeam scrisorile în faţa companiei. Dacă se mişca unul, însemna că scrisoarea era proastă. Niciunul nu se mişca! Odată, un camarad a venit plângând că a primit o scrisoare de despărţire. E, după răspunsul meu, fata lui s-a răzgândit. Când venea pachetul, primul care era chemat să aleagă eram eu, cel cu scrisul. O singură dată un cetăţean şi-a permis să-şi bată joc de scris: a început să mă înjure de mamă. L-am lămurit eu... Făceam tot felul de lucruri, dar mereu preocuparea mea era să scap de instrucţie. Cel mai frumos a fost când se anunţa un mare marş de vreo 40 de kilometri la care nimeni nu rezista.

Aveam o vorbă în orfelinat: «Când mă voi face mare, mă voi întoarce şi-i voi lua la bătaie pe toţi care m-au chinuit». Mi-a dat ocazia viaţa să mă întorc. Mi-am dat seama că torţionarii ăia erau bătrâni, fără dinţi. Au început să nu mai existe.

„Băieţii ce au?“ „Râie.“

Cum aţi scăpat de marş?
Cu vreo săptămână-două înainte de marş, la instrucţie, mă scărpinam. Ofiţerul de instrucţie: „Ce-ai, mă, Caşcaval?“. „Mă mănâncă, nu ştiu ce-am!“ Tot aşa vreo trei zile, iar în a patra zi am cerut la infirmerie. Între timp, ne-am pişcat, ca să apară petele alea roşii mici, cum se fac la râie. „Permiteţi să raportez! Vă rog să ne scuzaţi, noi ne-am spălat.“ „Zi, mă!“ „Avem râie!“ „Ce-aveţi, mă?“ „Râie.“ „Caporaaal! Bagă-i la izolator! Paştele lor, au râie! Nu pune mâna, dobitocule, că se ia!“ La izolator, am stat două săptămâni. Nu ne-a întrebat nimeni nimic. Eram grăsuţi deja. După două săptămâni, aud că vine un mare general de la Oradea. Nu văzusem în viaţa mea un general, era o bucurie pentru mine. La primul dormitor: „Ce-aveţi, mă, băieţi?“. „Pneumonie.“ La noi: „Băieţii ce au?“ „Râie.“ „Mă, băieţi, mai spălaţi-vă şi voi!“.

La Revoluţie ce-aţi făcut?
14 decembrie 1989 pe mine m-a prins la Timişoara. Eram cu gândul să fug din ţară. Eram la Hotel Timişoara, urmăream zona cu gândul să plec. A fost anunţată vizita lui Ceauşescu în Iran şi ştiam că graniţa va fi dublată, aşa că mi-am dat seama că n-am cum să fug până după Revelion. Am zis că mă întorc în Bucureşti şi fug după sărbători. Până să plec spre gară, mi-am dat seama că n-am intrat niciodată în Catedrala din Timişoara. Eram singur, n-am aprins lumânări pentru ai mei, n-am aprins pentru nimeni. Am aprins una şi am zis: „Doamne, fă să fie bine în ţara asta!“. Am aprins lumânarea aia şi-am plecat la gară. Pe 15 decembrie eram în Bucureşti. Pe 16 decembrie aud la „Vocea Americii“ că Timişoara e în flăcări, iar oamenii s-au baricadat în Catedrală. Unde, mă? În Catedrală! Timişoara în flăcări. Iar în Bucureşti am ieşit în stradă, am intrat în sediul Securităţii şi am preluat clădirea! N-am să uit niciodată cum comandantul Securităţii Municipiului Bucureşti, colonelul Goran, mi s-a predat. Plângea şi stătea în faţa unuia care avea 19 ani jumate.

Primul 10 la Teatru, după 20 de ani

La Teatru cum aţi ajuns, până la urmă?
Când am dat admitere, în ’91, eu avusesem o neînţelegere cu nişte golani. Mă făcuseră de nişte valută. Eu i-am făcut la rândul meu cu ajutorul poliţiei – am declarat o sumă mai mare. Or, nu aveam încredere că, dacă ne vom întâlni, nu vor avea nimic cu mine. Eu aveam atunci părul lung şi barbă. M-am tuns zero, m-am bărbierit şi m-am dus la admitere aşa, cu cicatricele mele. Ştefan Radof i-a spus Sandei Manu: „Dragă, e talentat. Îl admitem, dar dacă ne ia la bătaie apoi?“. Arătam ca un golan. De unde actorul-student era cu plete, boem, eu arătam ca-n BUG Mafia. Aveam două cămăşi – una cu palmieri şi una cu pătrăţele – şi o pereche de pantofi pe care le-am luat special pentru examen. Eram cocalar în toată legea, deşi eram atât de serios, atât de pătruns. Spuneam Eminescu aşa cum nu-l spunea nimeni. A fost pentru prima dată după 20 şi ceva de ani, după admiterea lui Mălăele, când s-a dat nota maximă.

Caşcaval şi geamantanul cu bani

Costel Caşcaval şi Dorina Chiriac, în filmul „Terminus Paradis“
V-a sprijinit cineva în pregătirea pentru facultate?
Nu, am învăţat singur. Ce-i drept, iniţial, am strâns un geamantan de bani şi am zis că mă duc la un meşter în ale actoriei. Pe vremea când toată lumea alerga în Bulgaria şi în Turcia după rulmenţi, mercur, săpun, ciorapi şi alte lucruri, eu mergeam şi stăteam cu orele la Biblioteca Sadoveanu. Într-o zi, am văzut un volum de Constantin Stanislavski şi unul de Viola Spolin, care explicau, punct cu punct, că actoria e aşa, aşa. Şi eu m-am gândit că făceam din instinct tot ce se spunea acolo. Ce-mi mai trebuie mie meşter? Şi atunci, m-am uitat la geamantanul cu bani şi mi-am zis: „Ba nu, banii ăştia îi ţin!“. Am avut dreptate.

Mai târziu, după terminarea facultăţii, aţi avut rolul principal în filmul „Terminus Paradis“ – film premiat în străinătate.
A fost o perioadă foarte frumoasă. Ştiam că Lucian Pintilie, regizorul, e pretenţios, auzisem că obişnuieşte să tragă multe duble, chiar şi 40! Dar la „Terminus Paradis“ n-a fost aşa – era dubla şi filmatul. Ştiam scenariul cap-coadă. Mi-aduc aminte o întâmplare amuzantă când, la Festivalul de Film de la Sfântu Gheorghe, la un moment dat, s-a oprit sonorul în timpul ce rula filmul. Atunci am ieşit în faţa ecranului şi am spus replicile Dorinei Chiriac şi pe ale mele! Dar cu Pintilie alta era problema – nu prea reuşea să dea de mine, să ne organizăm. În vremea aceea, nici telefoane mobile nu prea erau. Ţin minte că stăteam în Militari, şi Pintilie mă suna la un vecin, Gore. Doar îl auzeam: „Costeleee, e unu’ Pintilie la telefon!“. Iar eu îi ţipam de jos: „Măi, nu fi nebun, vorbeşte frumos cu el la telefon. Roagă-l să mă aştepte!“. Şi Pintilie mă admonesta din când în când: „Dragă, eşti foarte greu de găsit“.

„Întreab-o pe Eugenia, că e în viaţă“

 

A greşi e comunist!

„Mulţi ar fi trebuit să facă mai multe pentru teatru şi filmul românesc. Pentru că filmul şi teatrul au făcut pentru ei. Mulţi îmi spun sau îşi spun că ei au nume. Da, dragă, ai nume construit într-o perioadă când în România erau numai filme româneşti, indiene şi ruseşti. Şi, atunci, vrând-nevrând, publicul a aflat despre tine. Asta nu înseamnă că nu erai neapărat talentat. Deci, nu ai muncit tu la imaginea ta. Iar, dacă filmul a făcut ceva pentru tine, fă şi tu pentru el. Nu e corect şi cinstit să spui: «Uite cum e generaţia ta şi cum e a mea». I-am spus unui actor celebru că noi, spre deosebire de ei, nu am avut posibilitatea să fim penibili. În perioada comunistă, în primele 60 de filme, la început de carieră, ei au fost penibili. Pentru că erau într-un sistem comunist, în care partidul spunea aşa: «A greşi e omeneşte, tovarăşi. A greşi e comunist. Mergem înainte»“, crede Costel Caşcaval.

Vă câştigaserăţi statutul de tânăr actor de viitor. În perioada filmărilor aţi fost invitat, contrar mediei de vârstă obişnuite, la emisiunea Eugeniei Vodă, „Profesioniştii“.
Da, numai alde Bibanu’ (n.r. – Dem Rădulescu) veneau. Dar, atunci, Eugenia era pe butuci. Adică urma să fie dată afară din Televiziunea Română. Pe atunci, emisiunea se numea „Planeta cinema“, nu „Profesioniştii“. Eu văzusem câteva emisiuni de atunci, dar nu avea succes. De aceea, Consiliul de Administraţie îi pusese gând să plece. Atunci când am făcut interviul, am vorbit despre găurile din mine şi despre trotuarul meu. Majoritatea vorbeau despre cariera lor, despre succes. Interviul pe care l-am făcut atunci a fost un exemplu şi a relansat-o. După aceea, am primit saci de scrisori. Întreab-o pe Eugenia, că e în viaţă! Că mă şi întrebam ce să fac cu ele. Unii voiau chiar să mă adopte.

„Terminus Paradis“ a fost premiat la Veneţia, la Festivalul de Film.
Păi, v-am spus, eu am fost premiant şi în şcoala generală, însă nu m-am gândit nicio secundă că o să fac filmul cu Pintilie fiindcă o să câştige marele premiu de la Veneţia. Eu făceam film că se făcea film. Eram un român, care venise la Veneţia, pe viză care se dădea numai pe doi ani. Mai fusesem cu un an înainte la Bordeaux, în Franţa, cu o iubită, ştiam cum e afară. Dar ce?, la Veneţia mă interesa pe mine festivalul? Eu voiam să văd oraşul, să văd şi Veneţia!

Aţi lucrat apoi cu cineaşti din străinătate.
Dupe ce am jucat în filmele făcute de Michael Haneke (n.r. – a câştigat Oscarul pentru cel mai bun film străin cu pelicula „Amour“, la această ediţie a premiilor Academiei), mi-am luat casă! Am lucrat cu el la „Code inconnu: Recit incomplet de divers voyages“/„Cod necunoscut“ şi la „Le temps du loup“/„Vreme de restrişte“, şi, după ce am lucrat cu toţi Palm d’Oriştii, parcă atunci m-am luminat. N-o să-l uit pe Olivier Gourmet care venise de la Cannes cu premiul într-o pungă. Sunt aşa faini şi modeşti şi mi-am adus aminte de motivul pentru care am dat la Teatru. Era atâta întunecime în viaţa mea, încât mi-am imaginat că pătrund într-o lume de basm, a oamenilor citiţi, frumoşi, neştiind că şi aici sunt culise în care se taie şi se spânzură.
 
CV: Actorul de nota 10

Numele:  Costel Caşcaval
Data şi locul naşterii: 23 februarie 1970, Bacău
Starea civilă: căsătorit cu Carmen
Studiile şi cariera: 
- A absolvit, în 1988, Liceul Industrial din Târgu-Ocna.
- A urmat, între anii 1992 şi 1996, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti, unde a fost admis cu nota 10. A absolvit la clasa profesorilor Florin Zamfirescu şi Doru Ana.
- Timp de opt ani, între 2004 şi 2012, a fost angajat al Teatrului Bulandra din Bucureşti, unde a jucat în numeroase piese de teatru.
- A jucat, de asemenea, în filme, colaborând cu regizori români (Lucian Pintilie, Nae Caranfil, Radu Gabra, Cristian Mungiu) şi străini (Michael Haneke).
- Cea mai cunoscută apariţie a sa a fost în filmul „Terminus Paradis“ (1998), unde interpretează rolul principal, peliculă regizată de Lucian Pintilie şi premiată la Festivalul de Film de la Veneţia.
Locuieşte în:  comuna Frumuşani, judeţul Călăraşi