Gala Premiilor UNITER – Ediţia a XXV a

Nu ştiu în ce măsură a fost vorba despre un fapt deliberat sau doar despre o simplă coincidenţă, fără doar şi poate mai mult decât fericită, însă mi se pare extrem de important faptul că a XXV a ediţie a Galei Premiilor UNITER a avut loc la Timişoara.

În minunata clădire a Operei Române şi a Teatrului Naţional, de la balconul căreia s-au rostit primele cuvinte ale libertăţii regăsite de un neam obligat preţ de aproape cincizeci de ani să tacă. Ori să mimeze vorbe fie spuse la ordin, fie în aşa fel ticluite încât să ascundă ceea ce nu putea fi nici măcar gândit, cu atât mai puţin spus cu voce tare.

Sigur, astăzi ştim, cu dureroasă certitudine, că şi după ce ne-am câştigat aceste drepturi – e adevărat, mai corect ar fi să spun că ni le-au câştigat alţii care, din păcate, nu mai sunt- nu am avut nici tăria, nici consecvenţa, nici înţelepciunea de a pune integral în fapte ceea ce s-a spus din acel balcon care a făcut istorie în Decembrie 1989. Ori în aprilie 1990, atunci când Proclamaţia de la Timişoara ne-a reamintit ceea ce uitasem mult prea devreme că se rostise doar cu câteva luni în urmă - Fără comunişti!

Nu aş fi făcut această introducere care unora li s-ar putea părea fie prea lungă, fie neavenită dacă nu mi-aş fi adus aminte de un detaliu. Şi anume. Nu trebuie să falsificăm istoria, nu e necesar să spunem că ne-ar fost mai rău în comunism decât ne-a fost în realitate. Premii teatrale se dădeau şi înainte de 1989, însă unele dintre ele erau drastic, politic cenzurate. Fapt care spune multe despre demenţa unor ani şi a celor ce ne-au hotărât destinul.

Amadeus FOTO Adriana Grand

Dacă în anul 1987, minunatului spectacol cu Amadeus de la Teatrul de Stat din Oradea, regizat de Alexandru Darie, i-a fost refuzată, din înalt ordin politic, acordarea distincţiei hotărâtă de un juriu de specialişti, astăzi un alt spectacol cu aceeaşi extraordinară piesă, exemplar montată la Teatrul Metropolis din Bucureşti de excepţionalul regizor Victor Ioan Frunză, primeşte cel mai important premiu al Galei. Confirmat şi de faptul că interpretului rolului Amadeus, geniul aflat în luptă cu Salieri şi cu Dumnezeu - e vorba despre Andrei Huţuleac - i se acordă premiul pentru cel mai bun actor în rol principal. Să mai spunem că aceluiaşi Victor Ioan Frunză, căruia cam în aceeaşi perioadă în care Amadeusul lui Darie i se aproba cu greu dreptul de a ieşi la public i se înscena o vizionare-proces de pe urma căreia ar fi trebuit exclus definitiv din teatru, astăzi breasla, prin votul Senatului UNITER, îi acordă Premiul de excelenţă. Toate acestea nu ar fi fost posibile fără revolta Timişoarei.

Toţi cei care ne-am aflat în data de 8 mai 2017, în seara Galei, în sala Operei din Timişoara ne-am bucurat de această libertate. Aplaudând-o îndelung în picioare pe extraordinara actriţă Mariana Mihuţ, recompensată cu Premiul pentru întreaga activitate, ori, în absenţă, pe foarte tânăra Ana Ularu ce şi-a adjudecat premiul pentru interpretare feminină. Pe Andrei Huţuleac sau pe Dionisie Vitcu, alt absent, pe Ana Ciontea sau pe Gheorghe Visu, pe Silviu Purcărete şi pe ruso-americanul devenit un pic şi român, Yuryi Kordonskyi, pe Victor Ioan Frunză, pe Eugenia Tărăşescu-Jianu sau pe Dragoş Buhagiar. Şi lista e departe de a fi completă.

Cafeneaua FOTO Maria Ştefănescu

Fără îndoială, m-am bucurat că am avut mulţi nominalizaţi şi destul premianţi din generaţia tânără. Dar nu obligatoriu sau nicidecum fiindcă sunt tineri. Ci pentru că sunt buni. Asemenea lui Eugène Ionesco, nu socotesc tinereţe o calitate, ci un dat eminamente biologic. M-am bucurat că au apărut în palmares şi artişti care îşi desfăşoară activitatea în teatrul independent. Nu însă fiindcă această condiţie ar impune ceva mai multă indulgenţă. Ci pentru că ceea ce fac ei s-a dovedit a fi competitiv.

Cred că a avut şi are perfectă dreptate în tot ceea ce a spus pe scenă în alocuţiunea sa regizorul Victor Ioan Frunză. Ne paşte un nou segregaţionism, o tribalizare, suntem ameninţaţi de delimitări şi ucazuri artificiale. Date- culmea!- nu de extranei ori de politruci, ci de inşi din interiorul breslei. Ori care se cred altfel. Inşi care, în secret, se visează reîntrupări ale Tamarei Dobrin ori directori conştiinţă. Îndrituiţi să edicteze supremaţii ori sfârşitul sau perniciozitatea teatrului de artă.

În adâncuri (Azilul de noapte) Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Adevărul e mult mai simplu şi mai natural. Trebuie să suferi de un acut daltonism teatral ca să nu vezi că arta spectacolului evoluează. Şi că e loc sub soare, avem şi public şi pentru În adâncuri (Azilul de noapte) şi pentru Artists Talk, şi pentru Amadeus, şi pentru O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii, şi pentru Pasărea Retro sau O intervenţie, dar şi pentru Cafeneaua.

A XXV a ediţie a Galei UNITER a însemnat pentru noi toţi o bucurie. Bucuriile ţin însă puţin şi cred că e cazul să le păstrăm în suflet, dar şi să tragem din ele învăţăminte. Precum cele pe care le-am desprins văzând cu câtă pasiune a cântat Anca Sigartău. Căreia îmi pare şi rău, şi bine că, într-o scurtă discuţie avută după Gală, i-am adus în ochi lacrimi de emoţie în ochi amintindu-i ce minune a fost Theaterstock, pe care ea l-a inventat, şi cât de uşor a fost ca această minune să dispară. Mă mai gândesc şi la învăţămintele trase din bucuria cu care au cântat şi pentru cei ce rămâneau în sală în pauzele rânduite de rigorile transmisiei televizate, membrii formaţiei Drăgoi.

Oricum ar fi, trăiască Teatrul!