Excelenţe

Absolut notabil din multiple puncte de vedere, începând cu calitatea şi (pe mai departe) îndrăzneala opţiunii repertoriale şi continuând cu originalitatea şi curajul viziunii regizorale, vizibil şi programatic necantonată în cadrele stricte ale esteticii expresioniste al căruia exponent de seamă a fost Frank Wedekind, mi se pare a fi spectacolul cu piesa „Lulu” de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.

Numai că Lulu ajunge să fie cu adevărat impresionant, cu dreptul de a aspira la condiţia de veritabil eveniment, graţie reafirmării în termeni artistici categorici a condiţiei de trupă căreia cu greu i s-ar putea formula reproşuri, cu atât mai puţin unele majore a actorilor, a marilor actori de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Mari, aşa cum voi încerca să arăt atunci când va veni momentul, chiar şi atunci când joacă nu roluri secundare, ci episodice de-a dreptul.

Fideli, atunci cănd este cazul, îndemnului formulat odinioară de Tudor Arghezi, Să nu uităm directorul!,adică necesităţii sublinierii şi chiar elogierii rolului acestuia de factor catalizator şi coagulant de energii, de personaj învestit şi care ar trebui să fie şi înzestrat cu capacitatea de a simţi şi de a răspunde la modul optim nevoilor şi aspiraţiilor dintr-un anume timp ale actorilor, vom începe prin a-l lăuda pe Tompa Gábor. Directorul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Cel care a avut ideea, poate şi îndrăzneala, de a o invita să pună în scenă spectacolul cu respectiva piesă pe Eszenyi Enikö. Şi aceasta nu doar datorită calităţilor  manageriale ale artistei, calităţi remarcabile dovedite în anii de când conduce Teatrul de Comedie din Budapesta, nu numai fiindcă în 2008 a jucat ea însăşi rolul principal dintr-un spectacol cu aceeaşi piesă, spectacol şi astăzi socotit de referinţă pentru ceea ce înseamnă teatrul maghiar contemporan ( a fost montat la Pesti Szinház) , ci fiindcă pe cartea ei de vizită figurează deja montări cu titluri importante din felurite zone dramaturgice. O pondere aparte revenindu-i literaturii dramatice shakespeariene. Pe fişa de creaţie a regizoarei figurează titluri precum Hamlet, Cum vă place, A douăsprezecea noapte, Dictatorul.

E clar, e limpede ca lumina zilei. Eszenyi Enikö s-a apropiat fără complexe de textul lui Wedekind. A început prin a citi cu mare atenţie textul original datând din 1894 (în România el a fost montat pentru întâia oară de Soare Z. Soare la Teatrul Marioarei Voiculescu, aceeaşi care în 1917 a jucat şi Şarpele), însă prin tot ceea ce a propus şi a făcut pe scenă a depăşit cu mult cadrele unui timp ori ale unei estetici teatrale stricte. Aşa se face că Lulu de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca mi se pare a da formă, expresie, sens şi concreteţe unei impurităţi artistice superioare, creatoare de noi şi provocatoare paradigme. E vorba, cred, despre o impuritate de factură, poate, post-post modernă care ilustrează parcurgerea unui traseu artistic constituit din abandon şi regăsire. Traseu care începe prin îndepărtarea de temporalitatea textului lui Wedekind, dar se concretizează prin raportarea constantă la spiritul profund al acestuia. Interpretare actoricească, decor impresionant prin cinetică şi volume (Helmut Stürmer), costume de o rară fantezie (Pusztai Iudit), muzică de scenă şi obsedantă, şi învăluitoare deopotrivă (Mester Dávid) înseamnă şi aduc cu ele ridicarea la o nouă putere a tot ceea ce reprezintă la urma urmei esenţa de adâncime, dincolo de vreme, învolburările perene ale scrierii dramaturgului german. Esenţă pe care o regăseşte şi o toarnă în pasta fertilă a modernităţii, a unei actualităţi pe care aş socoti-o strict şi stimulativ atemporale spectacolul regizat de Eszenyi Enikö.

Regizoarea se joacă la propriu cu textul, îl filtrează, îl trece prin mai multe estetici, de la aceea a reprezentaţiei de grand-guignol şi de spectacol de bâlci, la vodevil şi la distanţări mai degrabă aproximativ decât strict brechtiene. Iată. Atunci când un actor îşi termină rolul interpretat, altminteri cu maximă implicare şi consum de energie maximă, iese la vedere din acesta, aşteaptă şi stimulează aplauzele, promite că va reveni la finalul  spectacolului.  Şi cu toate acestea, în pofida unor trădări  vizibile şi asumate ca atare de regie nu doar personajul principal, ci întreaga partitură izbutesc, la urma urmei, poate nu neapărat să nu se îndepărteze, ci mai ales să nu trădeze ceea ce înseamnă spiritul textului lui Wedekind.

Adică. Wedekind rămâne pe mai departe un obsedat erotic, aşa cum îl numea Camil Petrescu într-o cronică pubicată în ziarul Argus. La rându-i, personajul Lulu este, cum bine observă regizoarea în cursul unui interviu acordat lui Visky András, interviu publicat în caietul de sală, cel/cea care „eliberează spiritele, dă frâu liber răului din jurul ei şi nu ne oferă speranţa pentu că Wedekind o ucide cu mâna Spintecătorului”.  Iar spectacolul deţine imensa calitate de a fi, dincolo de toate metamorfozele, recondiţionările şi redimensionările la care este supus, “mit şi demitizare, idol şi iconoclastie, grand-guignol şi suflu tragic”, aşa după cum scria Ioana Mărgineanu în cartea cu caracter monografic Frank Wedekind- un precursor (Editura Univers, Bucureşti, 1976).

În cursul mai sus citatului interviu, Eszényi Enikö mărturiseşte că a citit textul ca pe o dramă socială. Eu cred că respectiva relectură s-a metamorfozat prin rescrierea ei scenică într-un original eşantion de theatrum mundi. De aici şi rostul metaforei circului. Un theatrum mundi  în care personajele sunt actori şi spectatori deopotrivă. Uciderea lui Lulu de către Jack Spintecatorul se întâmplă după ce pe pat a fost întins în chip de cearşaf imensul, superbul portret în ulei al acesteia făcut de pictorul Edward Schwarz, iar moartea protagonistei ca şi cea a contesei Martha Geschwitz, ambele având o anume alură de ritual, se consumă sub ochii actorilor îmbrăcaţi în civil, cu toţii costume identice. Cei ce interpretaseră înainte victimele fostei şi actualei prostituate.

Frumoasă, provocatoare, seducătoare, inteligentă în felul în care îşi utilizează şi valorizează ticăloşia, dar şi rea, agresivă, de la un moment dat încolo demnă de milă. Aşa este în evoluţia  de toată lauda, policromă, în deplin acord cu epifaniile ei succesive (Lolita, Eva, Mignon, Lulu) excelenta interpretă a protagonistei Imre Éva. Dinamici, explodând de răutate, energie, prefidie, aşa cum le-au cerut rolurile încredinţate, au fost în reprezentaţia văzută de mine Bács Miklós (Dr. Franz Schöning) şi Bodolai Balázs (marchizul Casti Piani). Cu totul surprinzători prin relevanţa şi însuşirile surprinzătoare de a da consistenţă deghizărilor şi contre-emplois-urilor mi s-au părut Dimény Áron (Tatăl lui Lulu, Puntschuch, bancher) şi Orbán Attila (Dr. Goll, secretar de stat). Subtil amestec de versatilitate şi naivitate, aşa este în interpretarea lui Viola Gábor pictorul Eduard Scwarz. Pronunţat, cu forţa necesară rolului e Vata Lóránd (Rodrigo Quast), cu necesara nuanţă de fanfaronadă l-a portretizat Farkas Lóránd pe Alwa Schöning. Nu trec neobservaţi nici Albert Csilla, Szücs Ervin, Árus Péter (ultimii doi menţionaţi în roluri aproape fără cuvinte), Gyengye Timea şi Fogarási Alpár. Senzaţională de-a dreptul în rolul contesei Marta Geschwitz mi s-a părut a fi minunata actriţă care este Kézdi Imola. Ea surprinde ca nimeni alta zbaterile, răscolirile, chinurile, umilinţele prilejuite de o iubire imposibilă ale unui suflet chinuit. Şi, în fine, relev cu încântare şi bucurie minunata apariţie, marea lecţie de actorie conţinută în nici zece-cincisprezece minute de apariţe care poartă semnătura aurită a marelui actor Bogdán Zsolt (Jack Spintecătorul).

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca –LULU de Frank Wedekind; Libret pentru spectacolul clujean: Eszenyi Enikö şi Vörös Róbert; Traducerea în limba maghiară: Forgách András;  Regia: Eszenyi Enikö; Dramaturgia: Vörös Róbert; Decor: Helmut Stürmer; Costume: Pusztai Judit; Luminile: Csontos Balazs; Muzica: Mester Dávid; Asistent de regie: Fogarasi Alpár; Asistent costume: Bocskai Gyopár; Cu: Imre Éva (Lulu), Dimény Áron (Tatăl lui Lulu, Puntschuch, bancher), Orbán Attila (Dr. Goll, secretar de stat), Bács Miklós (Dr. Franz Schöning), Farkas Lóránd (Alwa Schöning, fiul lui, scriitor), Viola Gábor (Eduard Schwarz, pictor), Kézdi Imola (Martha Geschwitz, contesă), Váta Lóránd (Rodrigo Quast), Bodolai Balázs (marchizul Casti Piani), Albert Csilla (Madeleine de Marelle), Szücs Ervin (mr. Hopkins, Kungu Poti), Bogdán Zsolt( Jack Spintecătorul), Árus Péter (Bob), Gyenge Timea (Kadéga), Fogarasi Alpár (Medic, Poliţist); Data reprezentaţiei: 8 septembrie 2019 .