Dincolo de barieră

Teatrul „Ioan Slavici“ din Arad îşi reconfirmă periodic marca de identificare reclamată de emblema de teatru clasic, prin revenirea la texte din fondul verificat, de aur, oricum de succes garantat a literaturii dramatice româneşti interbelice.

O face acum printr-un spectacol clar, limpede, aşezat, construit fără inutile exaltări şi autoadmiraţii ale egoului regizoral cu Domnişoara Nastasia, binecunoscuta piesă a lui George Mihail Zamfirescu. Laurian Oniga a plănuit un spectacol care nu şochează prin cine ştie ce focuri de artificii menite să certifice ori să omagieze gratuite ori fals-noi modalităţi de lectură.

Asistăm, aşadar, la o montare ce respectă textul, care nu îl agresează, care nu translatează gratuit scene din actul al treilea în actul întâi, aşa cum s-a mai întâmplat în alte cazuri, în care există o coincidenţă aproape perfectă între fabulă şi subiect.

Aşa încât Domnişoara Nastasia la Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad poate fi calificat, fără teama de a greşi, drept „un spectacol din alte vremuri“, nu în sensul că ar fi unul prăfuit ori depăşit, ci datorită grijii arătate lucrului cu actorul, acesta fiind socotit de directorul de scenă Laurian Oniga „cea mai frumoasă imagine teatrală“, lucru însuşit şi confirmat scenic şi de cei doi interpreţi ai rolurilor principale: Carmen Vlaga- Bogdan (Nastasia) şi Ovidiu Crişan (Vulpaşin), semnatarii unor creaţii actoriceşti izbutite, probabil cele mai izbutite din întreaga montare. Ceea ce, la urma urmei, e un semn de normalitate şi de corectă stabilire a priorităţilor regizorale.

Domnişoara Nastasia a fost scrisă de G. M. Zamfirescu pe când avea doar 28 de ani, în anul 1926. A fost citită şi a primit binecuvântarea, fie şi numai parţială lui E. Lovinescu şi a cenaclului Sburătorul, fapt ce a contat, probabil, în prompta reprezentare a textului care a ajuns pe scenă tot în anul 1926.

Nu acest detaliu s-ar cuveni să ne mire. Ci că Domnişoara Nastasia, o piesă despre aspiraţii neîmplinite, despre nedrepte şi puternice stratificări sociale, despre dorinţa evadării cu orice preţ undeva, într-un altundeva ce trebuie să fie negreşit un loc mai bun, mai curat, mai frumos, mai puţin afectat de vulgaritate ori de mizerie, o piesă despre pasiune, despre dragoste şi despre moarte, dar mai cu seamă despre neputinţă a stârnit nu neapărat controverse acute, cât mai degrabă opinii divergente în rândul corifeilor criticii literare româneşti din vremea premierei absolute.

Găsim în cartea Istoria dramaturgiei româneşti contemporane a lui Mircea Ghiţulescu un inventar al acestor opinii. Le reproduc, încercând să le evaluez posibilul impact în spectacolul arădean. Lovinescu a apreciat îndeosebi „pictura de mediu“. Criticul crede că Gemi Zamfirescu a reabilitat într-un anume fel mahalaua bucureşteană, a reabilitat-o prin raportare la felul în care a surprins-o Caragiale în piesele lui. Mă tem că Lovinescu exagerează atunci când scrie că tânărul dramaturg a redescoperit mahalaua ca tezaur ignorat al „seriosului, al pateticului, al poeziei chiar“. Laurian Oniga nu cade în capcana de a muşca, fie şi indirect, din exagerările lovinesciene, dar nici nu aduce pe scenă o mahală din cale afară de promiscuă, de înnegrită. Da, sunt multe lucruri urâte în spatele barierei, se bea, câteodată de durere, alteori din viciu, cel mai adesea spre a mai uita de necazurile zilnice (aşa cum face Ion Sorcovă, bine, foarte bine jucat de Ovidiu Ghiniţă). Cârciuma, cu feluriţii ei clienţi, unii urgisiţi de soartă, e spaţiul în care se concentrează contradicţiile şi durerile mahalalei (Constantin Florea, Dan Covrig, Robert Pavicsits, Claudiu Oblea) şi acolo devine limpede că „indiferent că ne cheamă Ion, Gheorghe sau Tudor, de fapt pe toţi ne cheamă Durere“. Momentele ce se consumă în respectivul spaţiu sunt bine realizate şi uite aşa se confirmă că avea dreptate Camil Petrescu atunci când socotea că piesa e scrisă cu nerv teatral.

Mahalaua e doldora de vorbărie, de bârfă, fetele din Cartierul Veseliei sunt gureşe, invidioase şi gata la compromisuri morale (Oana Kun, Liliana Balica, Roxana Sabău, Alina Danciu), numai vesele cu adevărat nu sunt. E acolo şi multă făţărnicie, şi multă răutate (lucru relevat de jocul Oltei Blaga, distribuită în Vecina), mişună în voie haimanale (Ionel Bulbuc), dar e şi multă sărăcie (Călin Stanciu), mai sunt şi aspiraţii neîmplinite (relevantă, în acest sens, secvenţa în care Paraschiva, interpretată de Carmen Butariu, îşi regăseşte, pentru o clipă, inocenţa pierdută).

Tudor Vianu descoperea în Domnişoara Nastasia reminiscenţe din Azilul de noapte, din Cadavrul viu, din Patima roşie. Urmărind montarea arădeană, gândul m-a dus mai cu seamă la piesa lui Gorki, dar şi la Nunta însângerată.

S-a speculat mult asupra identităţii Nastasiei. Unii au văzut în ea un fel de Ancă din Năpasta şi nu s-ar putea spune că felul în care şi-a elaborat rolul Carmen Vlaga-Bogdan i-ar contrazice cu totul. Valeriu Râpeanu a vorbit despre caracterul viril al personajului. E confirmat în montare în special de raporturile Nastasiei cu Luca, în spectacolul arădean dându-ni-se ocazia să ne întâlnim cu un Luca firav, şters, aproape de nebăgat în seamă (Ştefan Statnic). Singurul care îi poate ţine piept fetei lui Ion Sorcovă, dar care devine vulnerabil din pricina iubirii arzătoare pentru ea e Vulpaşin (Ovidiu Crişan e deţinătorul temeinic, serios al rolului).

Meritul lui Laurian Oniga constă în capacitatea de a fi oferit o viziune organică asupra piesei, de a fi pus de acord ceea ce părea a fi contradictoriu în ea. De a fi subliniat ideea că Mahalaua Veseliei e un azil de noapte de la margine de Bucureşti, azil ai cărui pensionari sunt lipsiţi de orice şansă.

Decorul Luminiţei Penişoară e unul previzibil, costumele Oanei Cătălina Văran potrivite, cu unele excepţii, prezenţa lui Gradev Ilko (muzica live) utilă, însă ameninţată pe alocuri de pericolul de a deveni câteodată ba pleonastică, ba tautologică.    

Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad - DOMNIŞOARA NASTASIA de G.M. Zamfirescu;

Decorul: Luminiţa Penişoară;

Costumele: Oana Cătălina Văran;

Light design: Cornel Dume;

Cu: Carmen Vlaga -Bogdan, Ovidiu Ghiniţă; Ovidiu Crişan, Ştefan Statnic; Oltea Blaga; Oana Kun, Sebastian Neteda, Constantin Florea, Dan Covrig, Liliana Balica, Roxana Sabău, Alina Danciu, Ionel Bulbuc, Călin Stanciu, Robert Pavicsits; Claudiu Oblea, Attila Knapik, Iosif Tari, Dalian Iorga, Marius Catană;

Data reprezentaţiei: 11 octombrie 2013