Cronicile Festivalului NETA. Acest comunism care ne obsedează

1.Spectacolul cu piesa „Un Djilas obişnuit” înscenat de Radmila Vojvodič după propria-i piesă la Teatrul Naţional din Podgorica-Muntenegru, este o reuşită mostră de teatru politic şi de teatru documentar deopotrivă.

Are în centru figura, din păcate astăzi puţin cunoscută în spaţiul românesc, a unuia dintre marii disidenţi din interiorul sistemului comunist. Disident recrutat nu din rândul celor care, de la început, din diferite motive, au refuzat ideologia şi ordinea socială impuse de acesta, intuindu-i natura criminală, ci, dimpotrivă, dintre aceia care şi-au dăruit o bună parte din viaţă propagării şi impunerii lui. Plătind pentru aceasta preţul privării de libertate şi al prezenţei în linia întâi a războiului.

Intelectual autentic, alături de Eduard Kardelj unul printre puţinii comunişti cu carte şi studii universitare serioase, militant comunist angrenat, alături de Tito, în lupta de partizani, devenit numărul 2 în ierarhie, Djilas a fost printre întâii est-europeni, oameni ai sistemului, care au conştientizat marile probleme ale acestuia. Incapacitatea combinată cu nevrerea sa de a rămâne fidel şi de a pune în practică idealuri ce păreau frumoase şi înălţătoare, rapiditatea cu care cei ajunşi în fruntea bucatelor au substituit egalitatea cu o ordine arbitrară având o arhitectură şi reguli în interes propriu. Ordine dublată de privilegii aferente. Totul mascat în declaraţii sforăitoare, mustind de o „principialitate calpă”. Milovan Djilas a încercat să procedeze la o reformare a comunismului „din interior”, uzând, poate oarecum naiv, de calitatea şi de acţiunea sa de membru al conducerii superioare a Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia, dar şi prin articole publicate în ceea ce se chema „presa de partid”.

A produs, mai întâi, stupoare, apoi distanţare pentru ca, ceva mai încolo, în ceea ce s-a dovedit a fi, tot mai pronunţat şi mai ameninţător, logica şi specificul dictatorial al comunismului, să fie exclus din ierarhie şi arestat. Odată ajuns în SUA, a publicat cartea sa de căpătâi, Noua clasă- o analiză a sistemului comunist, în fond o rescriere, poate ceva mai problematizată, a articolelor apărute în ţara sa natală. Nu s-a metamorfozat peste noapte într-un apologet necondiţionat al capitalismului căruia i-a înţeles rapid defectele şi limitele de creştere. Şi-a păstrat, pe mai departe, condiţia de „intelectual critic”. A fost, după cum scria profesorul Vladimir Tismăneanu într-un articol recent publicat pe platforma Contributors, „un ideolog care a depăşit ideologia” .

Piesa şi spectacolul semnate de Radmila Vojvodič au calitatea esenţială de a surprinde nu numai complexa şi nedezminţit demna personalitate a lui Milovan Djilas, caracterul netranzacţional al acţiunilor sale, refuzul compromisului. Esenţa lui de om  neîmblânzit, măcinat de întrebări, de îndoieli, de revolte interioare, exprimate din ce în ce mai curajos, dar şi mai răscolitor, mai disperat şi mai tragic. Însuşiri ce nu s-ar fi putut concretiza scenic în absenţa contribuţiei absolut admirabile a actorului Tihomir Stanič, interpret robust al rolului principal. Djilas a înţeles specificul însuşi al comunismului, rapida lui transformare într-o orânduirea a dispreţului faţă de oameni, a injustiţiei de clasă, a nedreptăţilor de toate felurile, a ipocriziei şi a individualismului pernicios, a minciunii şi disimulării. Scena de la începutul reprezentaţiei, scena picnicului, dar şi cea a încercării de „lămurire”  a lui Djilas într-o şedinţă cu uşile închise a Biroului politic mi se par simptomatice.

Cu totul remarcabilă mi se pare, de asemenea, ideea autorului textului şi, pe cale de consecinţă  a regizorului, de a-l exclude din dramaturgia celei de-a doua scene menţionate pe şeful absolut, Tito. Un absent de fapt oriunde prezent necondiţionat printr-un cult al personalităţii la vremea aceea aflat încă în fază incipientă. Căruia nu era însă deloc greu să ii intuieşti primejdia şi dezvoltările ulterioare. Încă din respectiva secvenţă ai cărei principali protagonişti sunt Djilas şi Kardelj (Zoran Vujovič) se insinuează ideea că celebra opoziţie pe care liderul comuniştilor iugoslavi i-a făcut-o lui Stalin nu a fost decât o imensă farsă născută din dorinţa ca el, Tito, să devină, printr-o manipulatorie operaţie de substituire, emblema comunismului est-european. Din ambiţia titoistă ca un chip de lut să fie înlocuit cu unul, la urma urmei aidoma. Ca „supuşii” să strige „Jos Stalin, trăiască Tito!”. Idee întărită de conversaţia telefonică pe care Milovan Djilas o are din închisoare cu un Stalin nevăzut căruia nu îi auzim decât vocea categorică. Aşa cum şi Stalin nu era şi el decât o voce care îi chema la telefon pe intelectualii pe care a doua zi decidea să îi înlăture ori să îi lichideze. A se vedea cazul Bulgakov ori cazul Meyerhold  Aş mai releva impactul special al secvenţei finale a spectacolului, cea în care Djilas, autentic, profund şi nedezminţit om de stânga, ajuns în Statele Unite şi invitat la un party gândit ca un fel de replică a scenei pic-nicului de la începutul spectacolului, conştient de defectele deloc puţine ale capitalismului, de individualismul propagat de acesta, le cere celor de pe scenă şi- de ce nu?- şi nouă, celor prezenţi în sală, să cântăm Internaţionala.

2. Cuvântul tată, spectacol cu puternic caracter autoficţional şi autoreferenţial, scris şi înscenat de Gabriele Vacis la Teatrul Koreja din Lecce- Italia, îşi are originea într-un work-shop organizat de instituţia producătoare. Şase actriţe- trei italience şi alte trei provenind din ţări ale Europei de Est (Bulgaria, Macedonia şi Polonia), au fost îndemnate să îşi amintească secvenţe-cheie din biografia personală. Secvenţe în care la loc central să se afle figura tatălui. În cazul celor provenite din Europa de Est s-a dovedit rapid, dar şi grăitor şi simptomatic, că amintirea cu caracter strict personal  a acestei figuri tutelare, cu toate variantele şi invariantele ei, nu poate fi în nici un chip disociată de cea a unei istorii provocatoare şi traumatizante. Aşa încât o rană s-a suprapus rapid şi dureros peste o alta. Taţilor autoritari şi neînţelegători, cinici şi nepăsători li s-au asociat, în anumite cazuri specifice, frustrările ce ţin de o anume identitate etnică pe care comunismul a vrut să o anihileze în numele trâmbiţatei omogenizări, în altele peste privaţiunile materiale umilioare din ultimul deceniu comunist. Tratate în spectacol nu dramatic, nu melodramatic, ci măsurat- ironic.

Despre acest amestec de realităţi şi amintiri, despre furiile şi nostalgiile aferente dă seama într-un inteligent şi atent dozat amestec spectacolul. Unul despre ordine şi dezordine socială şi personală, idee la concretizarea căreia un rol deloc minor îi revine decorului imaginat de Roberto Tarasco şi  scenofonia aferentă datorată aceluiaşi artist. Decorul e alcătuit în principal din peturi imense goale, mereu rearanjate după ce au fost obiectul repetatelor agresiuni provocate de furiile personajelor mărturisitoare. Sugerându-se astfel  fragilităţi şi fluidităţi, ruperi şi recoagulări, răscoliri, violenţe şi furtuni interioare, dar şi reveniri la starea de calm. Răsturnări ba contradictorii, ba complementare exprimate de jocul viu, în nerv şi în forţă al celor şase actriţe.

Teatrul Naţional din Podgorica- Muntenegru- UN DJILAS OBIŞNUIT de Radmila Vojvodič;

Regia: Radmila Vojvodič;

Poducător: Janko Ljumovič;

Consultant literar: Borka Pavicevič;

Decorul: Hans Georg Shafer;

Costumele: Leo Kulaš;

Muzica: Žarko Mirkovič;

Cu: Tihomir Stanič, Ana Vuckovič, Jelena- Nenezič-Rakočevič, Gorana Markovič, Karmen Bardak, Gordana Mikunovič, Ljubica-Barač-Vujovič, Simo Trebjsanin, Dejan Ivani, Dušan Kovacevič, Nikola Perisič, Petar Novakovič, Zoran Vujovič, Miloš Pejovič, Aleksander Radulovič, Slobodan Marunovič, Mišo Obradovič, Dragica Tomas, Milorad Radovič, Goran Slavič, Nada Vukcevič;

Data reprezentaţiei: 1 septembrie 2015 (Festivalul NETA din Bucureşti)

Teatrul Koreja din Lecce –Italia; CUVÂNTUL TATĂ de Gabriele Vacis;

Regia: Gabriele Vacis;

Scenografia şi scenofonia: Roberto Tarasco;

Coordonare artistică: Salvatore Tramacero;

Cu: Irina Andreevna, Alessandra Crocco, Aleksandra Gronovska, Annachiara Ingrosso, Maria Rosaria Ponzetta, Simona Spirovska;

Data reprezentaţiei: 1 septembrie 2015 (Festivalul NETA din Bucureşti)