Bulevardieră cu muzică

E greu de crezut că piesa lui Labiche Crima din strada Lourcine (L’affaire de la rue Lourcine), o capodoperă a formulei dramaturgice cunoscută sub numele de piesă bine făcută („la pièce bien faite”), nu a fost cunoscută în România înainte de anul 1999.

Atunci când textul şi-a câştigat o celebritate cu totul aparte graţie a două montări succesive. Prima la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, cea de-a doua la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Ambele marcate de geniul regizoral al lui Vlad Mugur. Care ştia foarte bine că una e să-l pui în scenă pe Shakespeare şi pe Pirandello, alta pe Goldoni şi cu totul altceva să te opreşti asupra scrierilor unui industrios creator de comedii de bulevard, aşa cum a fost Eugène Labiche. Al cărui talent în domeniu e incontestabil.

Vlad Mugur socotea deopotrivă că nu e defel dezonorant a încerca să îi oferi publicului două ore, două ore şi ceva de bună dispoziţie, chiar dacă respectiva stare e procurată prin înscenarea unui text pe care criticii şi istoricii teatrali îl socotesc ca aparţinând „genului minor”. Numai că şi minorul are drept de existenţă scenică. Desigur, cu condiţia de a fi tratat cu maximă seriozitate profesională şi nicidecum în limitele unui spectacol socotit din start a fi unul „de serviciu”.

Există, fără doar şi poate, mari diferenţe între Aşa este (dacă vi se pare) şi Crima din strada Lourcine. Numai că şi una, şi alta sunt comedii. Drept pentru care şi la una, si la cealaltă trebuie să se râdă, Iar „important într-o comedie- spunea Meşterul- e să n-o dai pe alături”. Or, pentru asta, preciza acelaşi Vlad Mugur, trebuie să nimereşti cu precizie „nuanţa şi tonul exact”.

Există pe piaţă două traduceri ale piesei lui Eugène Labiche, una semnată de Violeta Popa, cealaltă de Alice Georgescu, au existat, fireşte, montări ulterioare celor create de Vlad Mugur. Ca, de exemplu, cea semnată de Felix Alexa la Naţionalul timişorean ori cea regizată de actorul Dan Tudor la Teatrul Evreiesc  de Stat.

Ce se întâmplă, de fapt, în Crima din strada Lourcine? La început au fost prezenţa necunoscută şi neautorizată de soţie a domnului Lenglumé la banchetul menit să sărbătorească împlinirea a zece ani de la terminarea liceului şi întâlnirea cu domnul Mistingue, şeful de promoţie al cărui parcurs profesional a fost puţin altfel decât era de aşteptat. A urmat ceea ce se cheamă „un chef pe cinste”. De pe urma căruia celor doi „li s-a rupt filmul”. La trezire, nici unul, nici celălalt nu îşi mai amintesc foarte bine cum s-a făcut de Mistingue a ajuns acasă la Lenglumé. Şi nu doar acasă, ci chiar în acelaşi pat. Mai neclar e de ce mâinile amândurora sunt mânjite de cărbune care nu se spală şi pace, de ce prin buzunarele celor doi se găsesc în cel mai inexplicabil chip cu putinţă tot felul de seminţe, în care circumstanţe anume domnul Lenglumé şi-a pierdut umbrela al cărei mâner are în capăt un chip de maimuţă. Lectura întâmplătoare, superficială şi total „neinspirată” a unui ziar în ale cărui pagini se găseşte o relatare despre o oribilă crimă comisă în strada Lourcine, lectură făcută fără ca cei doi să bage de seamă data de pe manşeta publicaţiei, prezenţa prin casă a altor câtorva obiecte ce seamănă a „corpuri delicte” îi determină pe cei doi să creadă că ei ar fi criminalii. Alte câteva coincidenţe plus o seamă de istorioare complementare ce se aglomerează în aceeaşi zi, istorioare ale căror protagonişti par acum în ochii celor doi „criminali” şantajişti în lege, un valet cam prostuţ pe nume Justin, cicălitoarea doamnă Lenglumé complică lucrurile. Care, desigur, se lămuresc în final. Şi nu oricum, ci cu o repeziciune maximă. Conform reţetei genului.

Acestea plus încă multe, foarte multe detalii reprezintă subiectul piesei pe care o montează acum, sub forma unui spectacol cu muzică, regizorul Alexandru Mâzgăreanu la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad. Spectacol cu muzică şi nu musical fiindcă ariile compuse de Alexandru Suciu sunt totuşi destul de puţine, cu sonorităţi cam repetitive şi nu din cale afară de uşor de cântat de actori. Care nu au de partea lor nici prea multă calificare într-ale cântatului, nici foarte multă experienţă în domeniu, nici o colaborare tocmai impecabilă cu orchestra plasată în fosă. Dar nici o sonorizare din cale afară de bună. Unde mai pui că există diferenţe vizibile între înzestrarea pentru comedia bulevardieră între jucăuşul Alex Mărgineanu (Mistingue) care tare bine a făcut că s-a întors la teatru şi în Teatru şi extrem de seriosul Ştefan Statnic (Lenglumé). Lui Ştefan Statnic uneori îi reuşeşte, alteori nu pusul în cui al „seriozităţii” sale esenţiale. Cecilia Lucanu-Donat (Norine) şi Ioan Peter (Potard) sunt exact ceea ce trebuie în vreme ce Marian Parfeni (Justin) mai sare uneori calul. Din vina lui dar şi din cea a regizorului. Ambii mai având de lucru atunci când vine vorba despre nimerirea nuanţei şi a tonului exact.

Nu e pentru prima oară când Alexandru Mâzgăreanu montează comedie de bulevard. Spectacolul său de acum cu Crima din strada Lourcine seamănă destul de bine cu cel cu Fazanul de Georges Feydeau de la Teatrul „Nottara”. În sensul că şi de data aceasta regizorul nu vrea să se menţină strict în cadre încă şi mai strict realiste. De unde preferinţa pentru decorul oarecum „eliptic”. Mobilierul e minimal, uşile prin care se intră şi se iese, mai cu seamă atunci când nici intrările, nici ieşirile nu sunt chiar foarte convenabile protagoniştilor, sunt mai degrabă „marcate” prin ceea ce au mai semnificativ. Elipticul acesta e completat de semnatarul decorului, Romulus Boicu, prin recursul la simbolic. Adică prin aducerea în scenă a unei imense umbrele cu cap de maimuţă. Umbrelă a cărei prezenţă nu mi se pare a fi fost  suficient „jucată” şi speculată. Costumele create de Alexandra Mâzgăreanu sunt şi nu sunt din epocă, iar uneori sunt completate cu accesorii vestimentare niţeluş ciudate şi nu tocmai în ton cu celelalte din aceeaşi categorie. Aşa cum cred că e, de pildă, pălăria lui Potard.

Spectacolul de la Arad nu e nicidecum unul rău. Chiar dacă, după cum se vede, câteodată autorii lui au mai dat-o şi „pe alături”.  Dacă datul cu pricina ar fi fost compensat prin ceva mai mult umor, printr-un plus de nebunie şi puţin mai mult ritm ar fi fost chiar foarte bine.

Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad- CRIMA DIN STRADA LOURCINE de Eugène Labiche; Traducerea: Violeta Popa; Regia: Alexandru Mâzgăreanu; Decorul: Romulus Boicu; Costumele: Alexandra Mâzgăreanu; Muzica: Alexandru Suciu; Cu: Ştefan Statnic, Cecilia Lucanu-Donat; Alex Mărgineanu, Marian Parfeni, Ioan Peter; Data premierei: 28 februarie 2016