Un gobelin necesar. Despre cum ar avea nevoie Eminescu de un Caragiale.

În 1982, la cea de a şaptezecea aniversare a lui Géza Ottlik, Péter Esterházy a copiat întregul roman Şcoala de lîngă graniţă pe o singura coală A4. Era un gest de iubire de tată şi în acelaşi timp un patricid.

Ottlik este o figură de tată pentru Esterházy şi pentru mulţi alţi scriitori şi eseişti maghiari contemporani, de la Péter Balassa la Zsolt Láng. Şcoala de lîngă graniţă vorbeşte despre dificultăţile povestirii, despre capcanele limbii şi ale limbajului, în acelaşi timp despre viaţa grea a unor elevi la o şcoală de ofiţeri din monarhie. 

Mă tot mir cum de gestul acesta nu s-a produs încă în cultura română. Într-o cultură în care Caragiale este unul dintre taţi, în care celălalt, Creangă ne-a dat Povestea poveştilor, adică a pulii, nu prea reuşim să vorbim despre cel de-al treilea tată, adică Eminescu ca despre un om. Chiar şi oameni îndeobşte ”normali”, cititori de Cioran!, pălesc cînd vine vorba despre ”odiosul” număr al Dilemei, considerînd un gest de lezmajestate orice atingere adusă ”luceafărului” literaturii române. 

Şi-atunci, ce mai vrem? Putem oare să ne gîndim la România ca la ţara care nu este buricul pămîntului? Nici gînd, vorba vine. Putem să ne gîndim la români ca şi cum ei ar fi oameni şi nu statui din pieţile oraşelor mari, mici şi minusculi? Putem să ne gîndim la istoria României ca la o istorie a oamenilor de rînd, nu a lui Bălcescu, Kogălniceanu, Cuza, Brătianu, Titulescu şi ceilalţi?

Nu putem. Pun pariu că dacă unul dintre violatorii de-acum celebri şi-ar lua o poză de Cozorici şi ar începe să recite Scrisoarea III, nici Dumnezeu nu l-ar mai condamna. Acum, unii îl condamnă, alţii îi găsesc scuze, de parcă s-ar putea găsi orice fel de scuze. Dar cînd ar ajunge la ”nu e om de rînd, el este domnul Ţării Româneşti”, ar plînge toată suflarea românească, minus trădătorii de neam şi de ţară care ar crede în continuare că păcatul este una, memoria şi patosul patriotic sunt alta.

Ştiu că nici Ungaria nu stă mai bine şi spun asta gîndindu-mă la comentariile care poate vor veni despre ”cum un ungur îndrăzneşte să...” 1982 a fost, totuşi, acum mai bine de treizeci de ani. Spun numai că este un gest de învăţat şi de repetat cînd şi cînd.