Trup şi suflet

Anotimp al conferinţelor, lunile mai şi iunie adună în diverse domenii şi profesii pe cei preocupaţi de schimbul de idei. Încercând să suplinească slaba noastră cultură a dialogului, asemenea momente demonstrează că doar prin folosirea unei limbi cu sensuri clare se poate realiza proiectul de societate pe care îl tot amânăm de două decenii.

Asociaţia Psihologilor şi Psihoterapeuţilor Creştini Ortodocşi din România şi Facultatea de Sociologie şi Psihologie din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, sprijiniţi de Mănăstirea Nera, au organizat la început de iunie un simpozion internaţional cu o temă aparte: “Valenţe terapeutice ale spiritualităţii ortodoxe şi direcţii principale în dezvoltarea psihologiei contemporane”. Reunind psihologi, psihiatri, sociologi, biofizicieni, asistenţi sociali, medici, teologi, ierarhi şi monahi, dezbaterea este prima de acest gen de la noi. Ea a facilitat cel puţin trei constatări.

Întâi de toate, întâlnirea dintre psihologie şi teologie este fundamentală într-o societate aflată în plină confuzie de planuri. Viteza schimbărilor de după 1989, hemoragia resurselor umane, destrămarea plasei de siguranţă oferită de modelul tradiţional al familiei, adâncirea polarităţii materiale, dezechilibrul demografic însoţit de ruperea unilaterală a contractului intergeneraţional, mobilitatea accentuată, asaltul mediatic, prestaţia clasei politice, mai precis lipsa de interes pentru binele comun – acestea, fiecare în parte şi toate la un loc, au lăsat urme adânci în psihicul personal şi colectiv deopotrivă. Nu doar calitatea vieţii, generic formulat, s-a deteriorat, ci însăşi substanţa intimă care determină percepţia, gesturile, reacţiile şi opţiunile.

Apoi, pe fundalul stării post-traumatice, psihologia trebuie într-o ţară trecută prin comunism să se pună pe sine în chestiune. Adică să corecteze reducţionismele ideologice, să îşi regăsească funcţia genuină. Aşa cum sociologia nu are drept finalitate manipularea maselor, nici psihologia nu poate fi limitată la controlul persoanei. Este motivul pentru care, la Timişoara, s-a adus în discuţie urgenţa corectivului antropologic prin reconsiderarea importanţei identităţii totale a omului. Or, mai ales în cazul nostru, dimensiunea religioasă este un reper imposibil de ignorat.

În fine, legat de teologie, simpozionul a scos în evidenţă un adevăr neglijat: calitatea tămăduitoare a vieţii spirituale. Aflată în posesia unui fabulos rezervor de cunoaştere psihologică, Sfinţii Părinţi fiind cei mai fini observatori ai naturii umane, Ortodoxia actuală redescoperă, iată, legătura dintre trup şi suflet. Nu este un demers simplu, tentaţia superficialităţii, tradusă în tot felul de „reţete” gen 40 de lumânări şi acatiste, fiind deosebit de mare. Simplu şi direct spus, numărul preoţilor nu este egal cu acela al părinţilor, al medicilor sufleteşti.

Dialogul cu psihologia modernă, pe alocuri chiar tensionat, oferă de aceea ocazia de a regândi rolul duhovnicului, dar şi al laicului, în menţinerea şi/sau recuperarea sănătăţii în mijlocul unei lumi bolnave. Mai ales la cap.