Să o luăm logic şi cronologic. Apostolul Toma, cel numit şi Geamănul, reuşeşte, în scena atingerii rănilor Mântuitorului, un paradox tot atât de important ca şi cel al tatălui ce avea un fiu suferind: Cred, Doamne!, ajută necredinţei mele! Căci pare greu de înţeles ce mai este credinţa şi necredinţa la cel ce evoluează de la: Nu voi crede, la: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Dar nu este prima oară când Toma pare că vorbeşte în dodii. Tot el, când aude că Lazăr murise, spune: Să mergem şi noi să murim cu El!

În realitate, Toma crede că a fi un bun teolog presupune eliminarea îndoielilor, prin dovezi ştiinţifice. El ştia bine că Învierea nu există fără Patimi, că Dumnezeu, deşi nu poate muri, fusese totuşi îngropat, dar mai ştia şi că omul nu poate învia fără Dumnezeu. Deci ecuaţia ştiinţifică a lui Toma e simplă, şi a fost enunţată ceva mai târziu, prin sec. V,  de călugării din părţile Dobrogei, în frunte cu Ioan Maxentiu: Unul din Dumnezeire a pătimit în trup. Adică Hristos pătimise în umanitatea Sa, nu şi în divinitatea sa. Dacă El Înviase pe deplin şi nu era doar o fantomă divină, atunci trebuia neapărat să poarte, ca Om deplin, semnele Pătimirii. Acestea erau, pentru Toma, dovada că Hristos cel Înviat este acelaşi cu Hristos Cel Răstignit: Dumnezeu şi Om. De aceea, după ce vede semnele Patimilor, mărturiseşte că Hristos este Mântuitorul firii umane, Domn al oamenilor şi Dumnezeu al creaţiei, care ne dă tuturor şansa de a deveni dumnezei după har.

Cuvintele rostite de Hristos către Toma amplifică şi mai mult paradoxul necredinţei credincioase. Mai întâi, îl invită să vadă şi să atingă rănile Sale, ademeni multor oameni de ştiinţă care vor o demonstraţie palpabilă a existenţei suprafireşti. Numai că, încredinţarea nu va veni prin observare şi atingere, ci prin credinţă. Empirismul nu are nici o valoare dacă nu este însoţit de credinţă. Ce folos că cercetezi şi obţii date empirice, dacă ele nu-ţi folosesc mai departe spre desăvârşirea umană? Fără progres moral, ştiinţa este numai o împachetare de fum.

Aşa că urmează, din partea Domnului, un îndemn clar către Toma, valabil  şi pentru toţi cercetătorii acestui veac şi acestei lumi, anume: nu fi necredincios, ci credincios! Pericolul pândeşte şi azi, aşa cum îl pândea şi pe Toma: să vrei să transformi totul în dovadă empirică,  în valoare măsurabilă (diavolul e contabil, zicea părintele Cleopa). În acel moment, sufletul moare, iar viaţa devine un pat al lui Procust. Dar totuşi, cum să măsori iubirea, durerea, jertfa, spiritul? Ultima nebunie ar fi aceea de a dori să demonstrăm că existăm. Să ne punem singuri sub observaţie. Dar nu râdeţi.  Uitaţi-vă, Dumnezeu spune că El este Cel ce este, dar unii se agită să-L găsească ştiinţific, căutându-l acolo unde nu este, ca şi cum ar vrea să pună credinţa sub microscop. De aici, altă răstălmăcire a credinţei: că ea ne-ar impune oculta formulare crede şi nu cerceta. Doar că eroarea constă în metodă: spiritul uman nu se măsoară cu şublerul,  nici aura sfinţeniei cu „auro-metrul”.

Dar poate s-ar întreba unii: Dar de ce? La ce bun să fii credincios? Hristos nu ne lasă fără răspuns, ştiind că tragem mai mult spre îndoială şi necredinţă: fericiţi cei ce au crezut fără să fi văzut! Adică fericirea nu ţine de ceea ce descoperim empiric, ci de împlinirea unui crez, a unui ideal în viaţă. Căci fericirea vine în sufletul umplut de iubire, nu în buzunarul umplut cu cele materiale, fie ele şi ultimele cuceriri high-tech.

Ajuns aici, mă întreb ce fericire îi aşteaptă pe secular-umaniştii contemporani care, nici nu s-au „răcit“ bine Sărbătorile şi au şi ieşit la atacarea religiei. Aflu că domnul Toma Pătraşcu, de la ASUR, credincios, în felul său, lipsei de credinţă, se îngrijeşte iarăşi de îmbunătăţirea condiţiei libertăţii de conştiinţă, printr-o nouă propunere constituţională. Numai că, din păcate, credinţa domniei sale, şi a tovarăşilor lui, îi va duce, paradoxal, pe un drum opus fericirii, ba chiar în opoziţie şi cu drumul sfinţitor al Geamănului.

Acela voia să se încredinţeze că Dumnezeu a salvat umanitatea, prin Înviere. Acesta vrea să fie sigur că L-a scos din societate şi L-a îngropat pe termen foarte lung sau definitiv, asemeni deşeurilor radioactive.

Acela dorea să vadă urma Patimilor desăvârşite în Învierea veşnică. Acesta vrea să se asigure că jertfele şi pătimirile noastre, din această lume, se vor sfârşi definitiv, în Moartea veşnică.

Primul se ridică, cu puţină mustrare, din necredinţă spre credinţa unirii omului cu divinitatea. Al doilea mustră pe cine apucă, pentru că Statul (compus din oameni care decid pentru alţi oameni) nu e destul de separat de Dumnezeu şi astfel există, chipurile, riscul ca religia să devină cel mai toxic poluator al societăţii.

Primul dă un sens fericit ştiinţei. Al doilea va rămâne nefericit dacă se va lua doar după ştiinţă.

Primul a vrut ca, prin pipăire, cu toţii să ne încredinţăm că umanitatea a fost iertată şi răscumpărată de către divinitate. Al doilea doreşte ca, prin secularizare, umanitatea să-şi facă de cap după cum doreşte, fără a fi învinuită de a nu răscumpăra, prin desăvârşire, viaţa dusă sub răutatea zilei.

Primului îi era teamă ca nu cumva Învierea să fie o înşelare. Celui de-al doilea îi este frică de Înviere, ca nu cumva să îi „înşele“ pe cei ce cred că Ea nu există.

Primul a propovăduit creştinismul iubirii de Dumnezeu şi de semeni. Al doilea este misionarul noii religii a europenismului, în care omul este autonom, individualist şi (se) iubeşte egoist, doar pentru pofte, plăceri şi interese.

Primul se îngrijeşte de desăvârşirea fiilor săi duhovniceşti, murind prin India, din dragoste pentru ei. Al doilea, în numele cretinismului fără de creştinism numit interesul superior al copilului,  omoară educaţia părinţilor, transformându-i în nişte proşti care, probabil, nu mai ştiu ce e bine pentru copiii lor.

Şi uite-aşa, alţii te vor lămuri cum că religia e nasoală pentru copilul tău, iar eu mă gândesc cu înfrigurare la „1984“ a lui George Orwell, în care „nouvorba“  şi „dublagândire“ băgaseră în lagăr umanitatea, iar poliţia gândirii se chinuia să-i spele creierul şi inima. În fond, ultima redută a umanităţii, motorul vieţii întregi este inima, dragostea. Omoar-o şi vei obţine dezastrul perfect, aducător de control asupra maselor, iar pentru controlori, profit. Că altfel nu-mi explic ce caută afaceristul Soros printre semnatarii noii „dubleigândiri“ constituţionale.

Avem aşadar un scenariu contemporan de luptă: Toma contra Toma. Credinţa necredinţei versus necredinţa credinţei.