Sindicatul preoţesc învins la CEDO – slujirea preoţească între mărturisirea lui Hristos şi ispita lui Mamona

Slujirea noastră este reîncreştinarea societăţii româneşti, ce poate fi transformată, în Hristos, dintr-o societate a apostaziei, sărăciei şi minciunii, într-o comunitate creştinească a credinţei, prosperităţii şi adevărului. Un singur lucru ne lipseşte, curajul credinţei la care ne îndeamnă Hristos: "În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!" (Ioan 16, 33)

Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg a dat publicităţii Hotărâre definitivă Nr. 2330/09 în dosarul Sindicatul Păstorul cel Bun contra României prin care stabileşte că statul român nu a încălcat dreptul la libertatea de asociere atunci când a respins înregistrarea unui sindicat al preoţilor, în anul 2008. Marea Cameră a CEDO consideră că a fost respectat principiul autonomiei comunităţilor religioase şi obligaţia de neutralitate, înfiinţarea unui sindicat al preoţilor reprezentând un risc real de încălcare a principiului autonomiei Bisericii, aşa cum este stipulat în art. 29 din Constituţia României şi art. 8 din Legea Cultelor nr. 489/2006.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pus punct, din perspectivă juridică, unei mişcări de revoltă şi frondă la adresa Canoanelor şi ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române iniţiată de un număr de câteva zeci de preoţi, nucleul de putere fiind localizat în Oltenia. Iniţial, Sindicatul Păstorul ce Bun s-a constituit ca vârful de lance al unor acţiuni îndreptate împotriva Mitropolitului Teofan al Olteniei, care prin reformele administrative iniţiate devenise incomod. Pe fondul tensiunilor din preajma alegerilor pentru noul Patriarh al Bisericii, după plecarea la Dumnezeu a veşnicului de pomenire Patriarh Teoctist, conducerea Sindicatului Păstorul ce Bun şi-a descoperit valenţe de forţă naţională, liderii sindicalişti fiind tot mai prezenţi în presa locală şi centrală, în încercarea de a influenţa rezultatul votului din Sfântul Sinod.

Alegerea ca Mitropolit al Olteniei a Înalt Prea Sfinţitului Părinte Acad. Dr. Irineu, după alegerea IPS Teofan în scaunul mitropolitan al Moldovei, a deschis o nouă etapă în existenţa acestei aberaţii de libertate numită Sindicatul Păstorul cel Bun. Prin negocieri şi în unele cazuri, prin acordarea iertării, situaţia a fost relativ detensionată, însă câţiva lideri sindicalişti au continuat lupta la CEDO. Acum se confruntă cu înfrângerea şi cu toate consecinţele care vor decurge de aici.

Poate că mulţi dintre cei implicaţi în această afacere care nu ne face onoare, ar dori ca praful uitării şi tăcerea să se coboare peste tot ceea ce reprezintă fenomenul numit Sindicatul Păstorul cel Bun. Credem că este necesară măcar o scurtă analiză a istoriei frământărilor mai mult sau mai puţin canonice din Biserica Ortodoxă Română, de după Decembrie 1989, a cauzelor care au generat apariţia unui sindicat preoţesc şi a consecinţelor unei astfel de mişcări necanonice, cu caracter protestant şi anti-ierarhice în viaţa Bisericii noastre.

Există, deşi nu oficial înregistrată, un fel de istorie a mişcărilor de inspiraţie protestantă din Biserica Ortodoxă Română post-decembristă, aflate la limita Canoanelor.

Istoria post-decembristă a Bisericii Ortodoxe Române înregitrează – ca o primă mişcare de nuanţă reformatoare şi de inspiraţie oarecum protestantă – Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, înfiinţat în ianuarie 1990. Din acest grup făceau parte atât membri ai clerului – Protosinghel Daniel Ciobotea, actualul Patriarh al Bisericii noastre, Arhimandritul Bartolomeu Anania, de veşnică pomenire fost Mitropolit al Clujului, Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Pr. Prof. Dr. Dumitr Stăniloae, Pr. Constantin Voicescu, ieromonahul Iustin Marchiş – cât şi câţiva credincioşi mireni, dintre care amintim pe Sorin Dumitrescu, Horia Bernea şi Teodor Baconschi, fără a insista asupra evoluţiei lor în spaţiul civic şi politic românesc.

În contextul acţiunilor iniţiate de Grupul de Reflecţie, dar şi ca urmare a presiunilor venite din partea preoţimii şi elitei intelectuale a credincioşilor ortodocşi, Patriarhul Teocrist se retrage din scaunul patriarhal. În cadrul Sfântului Sinod se ajunge la un echilibru de forţe între susţinătorii Patriarhului Teoctist şi partizanii reformării Bisericii, astfel că pe de o parte, Patriarhul Teoctist se reîntoarce în scaunul patriarhal, iar pe de altă parte, după ceva vreme, mulţi dintre membri Grupului de Reflecţie dobândesc, de la înălţimea unor înalte slujiri arhiereşti sau lumeşti, posibilitatea de a aplica propria viziune asupra misiunii Bisericii în societatea românească.

În martie 1990, un alt eveniment din viaţa preoţimii ortodoxe merită a fi cuprins într-o posibilă istorie a mişcărilor necanonice din Biserica Ortodoxă Română, vorbim despre o Conferinţă Naţională a Preoţilor din Biserica Ortodoxă Română în cadrul căreia peste 300 de preoţi au decis, prin vot, constituirea acestei structuri ca forum preoţesc consultativ în interiorul Bisericii, cu recunoaşterea autorităţii Sfântului Sinod ca for decizional.

După aproape două decenii, istoria acţiunilor necanonice din Biserică se lasă scrisă de apariţia şi efemera existenţă a Sindicatului Păstorul cel Bun, o sminteală cumplită care a adus un plus de mizerie peste imaginea preotului creştin ortodox în România începutului de secol XXI.

Trebuie să recunoaştem că orice moment de frondă la adresa Canoanelor şi ierarhiei Bisericii cuprinde un amestec de sinceritate şi credinţă cu interese lumeşti şi meschine. Au fost preoţi şi credincioşi care chiar au crezut sincer şi curat că o mişcare reformatoare în spiritul european protestant poate aduce o necesară primenire a relaţiei dintre slujitorii Bisericii şi societatea românească. Însă au fost destui şi cei care au văzut într-o organizaţie precum un sindicat preoţesc, acel instrument de apărare a unei bogăţii nemeritate sau de acaparare a unor poziţii de putere în administraţia bisericească.

Totuşi, undeva trebuie să existe o serie de cauze care să determine o asumare generală a responsabilităţii.

Preoţii care au iniţiat acţiuni necanonice sunt produsul şcolii teologice româneşti şi s-au modelat, în concepţii şi comportamente, în parohiile unde au fost trimişi de Biserică să slujească. Unde s-au rătăcit toate normele morale învăţate (sau nu?) în seminarul teologic şi la facultatea de teologie? Unde şi-a pierdut valoarea jurământul de credinţă depus în faţa lui Dumnezeu la momentul primirii harului preoţiei?

Sărăcia şi nivelul de trai scăzut din rândul nostru, al preoţilor din parohii sărace sau al celor care suntem plătiţi cu un salariu modic în vreo instuţie bugetară gen spital, penitenciar etc. ne-ar determina să privim cu simpatie la ideea existenţei unei structuri sindicale care să ne apere drepturile, atunci când administraţia bisericească eşuează în funcţiunea ei de a-i ajuta pe preoţii săraci. Însă, ar fi o altă rătăcire să ne dorim mai multă avere pe pământ decât a avut Hristos ori decât ne îngăduie El în această viaţă de slujire preoţească şi mai ales, ar fi un grav păcat împotriva lui Dumnezeu să alergăm după slavă deşartă, după putere lumească şi după averi ridicate prin fariseism şi nemilostivire. Dacă ar fi să realizăm o statistică – deşi nu ne propunem aici un astfel de demers – am observa, de exemplu, că există un paradox în compoziţia structurii de putere din fostul Sindicat Păstorul cel Bun. Cei mai mulţi dintre lideri erau la momentul frondei preoţi în parohii bogate, dispuneau de o stare materială mult peste media societăţii româneşti şi deţineau numeroase relaţii în rândul elitei comunităţii unde slujeau ca preoţi. Ideea de sindicat ne trimite cu gândul la proletariat, la sărăcime, la munca salarială, nicidecum la imaginea unui mic feudal care ridică steagul frondei împotriva seniorului său.

Devine evident că nu dorinţa de a apăra un drept salarial ori de a ameliora o stare materială i-a determinat pe aceşti preoţi să acţioneze într-o manieră străină de duhul Ortodoxiei Româneşti. Cel mai probabil, motivaţia ascunsă a fost aceea de a dobândi o putere care să permită negocierea unor interese mai mult private, cu ierarhia şi cu administraţia bisericească, de pe o poziţie de egalitate.

O acţiune generează întotdeauna o reacţiune. Obiectivitatea ne impune să reamintim că nivelul comunicării reale dintre ierarhi, preoţi şi credincioşi este extrem de scăzut. Deşi regulamentele interne ale Bisericii oferă aparent numeroase instrumene de comunicare – adunarea parohială, comitetul parohial de femei, de tineri, adunarea eparhială, conferinţele preoţeşti, consiliile duhovniceşti, ONG-urile patronate de Biserică, instituţiile mass-media bisericeşti etc. – în multe situaţii, acestea sunt golite de conţinut, sunt forme fără fond. Cititorii mei creştini ortodocşi se pot întreba la câte şedinţe ale adunării parohiale din care fac parte au fost chemaţi ori au dorit să participe în ultimii ani şi vor înţelege sensul afirmaţiei mele.

Biserica este chemată să schimbe chipul lumii, iar nu lumea să schimbe chipul Bisericii. Evident că este o mare greşeală să acceptăm în Biserică oricare dintre cele două căi ale rătăcirii: calea bogăţiei şi slavei lumeşti a reformismului - cu modernizări care transformă treptat Biserica într-o mega-organizaţie neguvernamentală cu tendinţe de consorţiu comercial - sau calea agresivă a sindicalismului preoţesc - care nu este altceva decat duhul vrajbei şi al dezbinării.

Doar acolo unde aflăm un ierarh – aşa cum am avut şi eu şansa să cunosc pe IPS Teofan şi IPS Irineu – care să fie deschis dialogului, absenţa unor mecanisme de comunicare oficiale viabile este suplinită prin generozitatea ierarhului în a dărui cea mai mare parte din timpul său discuţiilor cu cei pe care îi păstoreşte. Lipsa de comunicare, osificarea într-o birocraţie incapabilă să primească şi să evalueze corect informaţiile din viaţa reală de parohie, enclavizarea unor activităţi sociale în jurul unor centre filantropice deosebit de moderne, dar slab relaţionate cu parohiile sărace, căderea unor preoţi în ispita lui Mamona, reprezintă tot atâtea vulnerabilităţi ale activităţii misionare a Bisericii noastre care au permis şi apariţia unor fenomene negative, aşa cum a fost şi înfiinţarea Sindicatului Păstorul cel Bun.

Care vor fi consecinţele hotărârii adoptate de CEDO asupra preoţilor sindicalişti nu putem cunoaşte. Există căinţa, există iertarea, există Canoanele Bisericii. O iertare lejeră ar încuraja apariţia, în viitor, de noi acţiuni similare, mai ales în contextul în care birocraţii din administraţia bisericească nu vor învăţa nimic din acest trist episod. O mustrare prea severă, mergând poate până la scoaterea din preoţie, ar încuraja o rupere a celor rătăciţi din trupul Bisericii şi sminteala ar fi tot aşa de mare. Totuşi, o reacţie canonică a Bisericii este necesară.

Sfârşesc aceste meditaţii cu un fragment dintr-un alt text pe care l-am publicat în presa naţională, acum mai bine de un an, pe acelaşi subiect, considerând că opinia mea a rămas şi va rămâne neschimbată:

Biserica este chemată să schimbe chipul lumii, iar nu lumea să schimbe chipul Bisericii. Evident că este o mare greşeală să acceptăm în Biserică oricare dintre cele două căi ale rătăcirii: calea bogăţiei şi slavei lumeşti a reformismului - cu modernizări care transformă treptat Biserica într-o mega-organizaţie neguvernamentală cu tendinţe de consorţiu comercial - sau calea agresivă a sindicalismului preoţesc - care nu este altceva decat duhul vrajbei şi al dezbinării.

Slujirea noastră este reîncreştinarea societăţii româneşti, ce poate fi transformată, în Hristos, dintr-o societate a apostaziei, sărăciei şi minciunii, într-o comunitate creştinească a credinţei, prosperităţii şi adevărului. Un singur lucru ne lipseşte, curajul credinţei la care ne îndeamnă Hristos: "În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!" (Ioan 16, 33)