Jurnal de spital - Hrană pentru îngeri

Suferinţa bolii poate fi uneori explicată medical, de multe ori poţi filosofa despre suferinţă, însă niciodată nu ai altă alternative în faţa suferinţei unui copil bolnav, decât slujirea lui în tăcere, rugăciune şi lacrimă. Vă ofer câteva rânduri din „Jurnalul meu de Spital”, despre suferinţă şi minuni dumnezeieşti, despre neputinţele mele, un preot martor la graniţa dintre viaţă, moarte şi renaştere…

Când am slujit Sfântul Maslu, pentru întâia oară, în Spital, acum aproape şase ani în urmă, am decis să aleg ca loc de slujire, sala de joacă pe care o reamenajasem, ajutat de voluntarii mei, în Onco-Pediatrie, la etajul 10. S-au rugat împreună cu noi, preoţii slujitori, mai multe mămici însoţite de copilaşii în trupurile cărora boala săpa precum o carie în lemnul unui copac firav. Se bucurau copiii când preoţii treceau să-i ungă cu untdelemn sfinţit. Nu înţelegeau ei prea bine de ce primesc această ungere sfinţită. „Să te faci bine, mami! Stai cuminte să te ungă tata popa!”, glăsuia în şoaptă câte o mămică, legănându-şi pruncul bolnav. Copiii mai măricei ne priveau cu seriozitate, parcă pătrunşi de importanţa momentului, iscodeau cu ochi lor inocenţi să înţeleagă semnificaţia gesturilor ritualice făcute de preoţi. Îşi plecau frunţile şi-şi întindeau mâinile spre noi, preoţii, aşteptând să fie unşi cu untdelemnul sfinţit, credinţă de copil şi nădejde curată în mila lui Dumnezeu. 

Am săvârşit Sfântul Maslu şi la sfârşit, am împărţit cu mămicile şi copiii câteva merinde, într-o agapă tăcută. O agapă a speranţei pentru mămicile care se rugaseră cu lacrimi în ochi pentru vindecarea copiilor, iar pentru mine, o agapă a neputinţei mele, martor al suferinţei copiilor din Onco-pediatrie, un preot chinuit de gândul că nu are puterea să aduc mai multă bucurie în sufletele copiilor bolnavi de cancer. Ajută, Doamne, necredinţei mele... 

Mă pregăteam să plec din Onco-Pediatrie, dar m-am auzit strigat de o mămică. „Părinte, mai sunt copilaşi într-un salon. Nu au venit la Maslu, că sunt cu perfuzii. Veniţi şi până la ei?” Am intrat în salon. Un băiat mai măricel era culcat pe patul de spital. Îmi zâmbea. „Tu de ce nu ai venit la Maslu? Văd că eşti băiat mare şi nu ai perfuzie!”, l-am întrebat dojenindu-l cu blândeţe. „Nu poate să meargă, părinte! Boala i-a luat picioarele, merge doar în cărucior”, mi-a răspuns o femeie între două vârste, culcată pe acelaşi pat. Am simţit cum din adâncul meu năvăleşte spre ochii mei un ocean de lacrimi. L-am uns pe băieţel cu untdelemn sfinţit, i-am mângâiat obrazul şi am oprit în mine tristeţea cumplită şi dureroasă ca o tăietură de cuţit. Nu aveam dreptul să-i tulbur pe cei din jur cu slăbiciunile mele. Mi-am întors privirea înlăcrimată spre celălalt pat din salon, unde abia zăream umbra unui copil. 

Aşa am regăsit-o... 

Sub pătura de spital, prăvălită pe un cearceaf de un alb îndoielnic, cu un prosop tras peste ochi şi care îi acoperea capul lipsit de păr, cu acul perfuziei înfipt în mânuţă, zăcea Gabriela. Fetiţa de opt anişori a cărei zi onomastică o serbasem în acel an, de praznicul Sfinţilor Arhangheli. Sufletul meu a tresărit lovit de milă şi de ruşine. O milă nesfârşită pentru această copilă care suferă pentru păcatele părinţilor şi neamului care i-au dat trupul pentru această viaţă trecătoare. Ruşine pentru că mi-am amintit în acel moment de cei doi creştini din Bucureşti care dăruiseră o parte din banii necesari pentru a organiza mica petrecere de ziua onomastică a fetiţei şi faţă de care eu nu îmi ţinusem promisiunea. Promisiunea de a le trimite fotografii cu Gabriela. Slăbiciuni omeneşti... 

M-am aşezat pe marginea patulului Gabrielei şi i-am uns fruntea şi mânuţele cu untdelemn sfinţit. Ochii mei i-au căutat ochii de copil. Mâna mea i-a mângâiat căpuşorul chel. Sufletul meu încerca disperat să acopere într-o îmbrăţişare a păcii sufletul fetiţei. Gabriela nu mi-a răspuns. Ochii ei păreau a privi spre o altă lume. Am simţit ca o altă tăietură de cuţit şocul provocat în adâncul sufletului meu de maturitatea, seriozitatea şi mai ales, deznădejdea imensă în care se rătăciseră aceşti ochi minunaţi de copil.

În acea clipă mi-a fost silă de mine, de sănătatea mea, de fericirea mea şi mai ales de păcatele mele. Am încercat să-i vorbesc fetiţei, dar stângăcia cuvintelor mele a mărit distanţa dintre mine şi Gabriela. „Părinte, e supărată, Găbiţa! Nu a făcut treaba mică de ieri. Nu poate. E din cauza citostaticelor, e la a treia serie de citostatice!” mi-a explicat cu glas aproape stins, mătuşa fetiţei. „Gabriela, voi veni la tine duminică. Vrei să îţi aduc o păpuşă? Sau un joc sau nişte cărţi cu poveşti? Spune tu ce vrei să-ţi aduc şi îţi aduc!”, am încercat eu să pătrund prin zidul de tăcere şi suferinţă al copilei. Nu mi-a răspuns. Am rămas lângă ea zeci de minute, repetând, fără să ştiu a spune altceva, promisiunea acestor daruri şi cuvinte de alinare care-mi păreau a fi lipsite de putere. Într-un sfârşit, Gabriela mi-a răspuns în şoaptă: „Da! Să-mi aduceţi o păpuşă…” Atât mi-a spus Gabriela, dar pentru mine aceste câteva cuvinte au fost mai cuprinzătoare şi mai luminoase decât cea mai gingaşă poezie a speranţei scrisă vreodată în lumea asta. 

Duminică, după Sfânta Liturghie, am pornit spre Onco-Pediatrie. Gabriela era tot în pat. Acoperită cu aceeaşi pătură de spital şi cu căpuşorul ascuns de prosop. Ochii ei se rătăciseră iarăşi în deznădejde. M-am aşezat lângă fetiţă şi am scos din plasă cutia cu păpuşa promisă. „Uite, Gabriela, ţi-am adus păpuşa! Îţi place?” Nu am primit răspuns. Ochii copilei căutau într-un alt univers, străin de nimicnicia noastră, pacea pe care această lume i-a răpit-o. Am rămas lângă ea, vorbindu-i în şoaptă, căutându-i privirea. Un gând, cred că trimis de îngerii care locuiesc în universul Gabrielei, mi-a cuprins întreaga minte şi m-a făcut să înţeleg. Am adus o jucărie unui suflet de copil care s-a maturizat înainte de vreme, prin suferinţă. Am adus o jucărie unui suflet de fecioară prizonier într-un trup de copil. În acel moment am privit ochii Gabrielei. A ştiut că am înţeles şi atunci, Gabriela mi-a răspuns. Un răspuns cât o galaxie de cuvinte. Un răspuns încremenit într-o lacrimă. Lacrima care s-a prelins pe obrazul Gabrielei, spre veşnicia lui Dumnezeu. Am ridicat ochii sufletului meu spre Dumnezeu, am lăcrimat tăcut, cu obrazul ascuns de la faţa oamenilor şi am adus, iară şi iară, ca jertfă, rugăciunea pe care o rostisem pentru Gabriela în timpul Liturghiei: „Doamne, îngerii Tăi se hrănesc cu lacrimile ei! Ridică legătura pusă asupra ei şi trimite-ţi îngerul de pace peste sufletul ei!”.

Într-un târziu, după ce Gabriela a adormit, ostenită de bucuria regăsirii jocului de copil cu păpuşa pe care i-o dăruisem, am plecat spre casă, spre fericirea mea nemeritată, cu lacrima Gabrielei sădită în adâncul sufletului meu. Acolo, în adânc, s-a făcut lumină. O lumină izvorâtă din două stele minunate, ochii luminoşi ai Gabrielei, izvor de lacrimi, hrană pentru îngeri…

***

Fragment din cartea mea "Jurnal de Spital", pe care nădăjduiesc că o voi dărui cititorilor mei în acest an.