De ce îşi cheamă Biserica proprii credincioşi în faţa instanţelor de judecată?

Dacă de exemplu, în situaţia unui evacuat dintr-o casă care se află în proprietatea Bisericii, ar fi fost Însuşi Iisus Hristos? Proprietarul ar fi depus cererea de evacuare?

Dacã ne gândim la justiţiabilii din România am fi tentaţi să credem că Biserica, fiind o instituţie divino-umanã, care nu îşi caută dreptatea în lumea aceasta, ci în cea viitoare, este ferită de neajunsul de a se prezenta în faţa instanţelor de judecată, şi cu atât mai mult de a-şi chema proprii credincioşi pe care îi păstoreşte duhovniceşte să răspundă din punct de vedere civil, comercial sau penal.

Conform manualului de Morală Creştină a semnat de Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean (Cluj Napoca, 2002), găsim următoarea definiţie cu privire la rolul şi menirea Bisericii pentru creştin: “Biserica este un aşezământ sfânt, întemeiat de Mântuitorul în scopul desăvârşirii morale a credincioşilor, pentru ca aceştia să-şi poată dobândi mântuirea. Biserica, în afară de scopul pe care îl urmăreşte, anume sfinţirea şi mântuirea credincioşilor, mai urmăreşte şi un scop moral: îmbunătăţirea şi desăvârşirea morală a credincioşilor prin învăţăturile şi exemplele pe care le propovăduieşte şi prin legile pe care le dă.” (p. 311)

Biserica crede în pronia divină şi are un alt scop decât celelalte instituţii care se ghideazã după legile omeneşti, având obligaţia de oferi bune exemple de urmat. Scopul Bisericii nu constă în acumularea de proprietăţi, în demararea de construcţii, în activitãţi comerciale sau în gestionarea fondurilor forestiere. 

Cu toate acestea, dacă aruncăm o privire pe rolul instanţelor de judecată, putem să constatăm cu surprindere că instituţia Bisericii este implicată în numeroase procese. De exemplu, Arhiepiscopia Sibiului, în calitate de reclamantă, a iniţiat mai multe procese de evacuare la Judecătoria Sibiu, împotriva unor credincioşi, un exemplu fiind dosarul 10924/306/2012 împotriva pârâtului M.G.I. care a fost citat “cu menţiunea să se prezinte personal la interogatoriu”.

Într-un alt dosar comercial, instanţa “Admite cererea formulată de reclamanta ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ SIBIU împotriva pârâtei SC DINAMIC GROUP CONSULT SRL. Instituie sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând societăţii pârâte până la concurenţa sumei În baza art. 908 alin.1 Ccom, stabileşte în sarcina creditoarei obligaţia de plată a cauţiunii în cuantum de 6444 lei, cauţiune ce urmează a se depune la dosar în termen de 10 zile de la comunicarea prezentei. Nedepunerea cauţiunii în termenul fixat atrage desfiinţarea de drept a sechestrului. Executorie. Cu drept de recurs în termen de 5 zile de la comunicare.” În dosarul 2223/306/2008 Arhiepiscopiei Sibiului, în calitate de creditor, i s-a admis cererea în cazul unei somaţii de plată către debitoarea SC Narcorom SRL.

La Tribunalul Sibiu, în dosarul de revendicare a unui imobil, 11043/85/2012, Mitropolia Ardealului - Arhiepiscopia Sibiului şi Protopopiatul Mediaş se află în calitate de pârâţi de către Parohia Greco-Catolică I şi II Mediaş. Nici parohiile din judeţul Sibiu nu se lasă mai prejos, iniţiind mai multe procese în diferite cauze. Parohia Ortodoxă din Şelimbăr a cerut încuviinţarea executãrii silite împotriva Companiei Naţionale de Autostrãzi şi Drumuri naţionale din România, punct de lucru în Sibiu. Parohia Evanghelică C.A. din Cristian a chemat în instanţă Ministerul Finanţelor Publice şi Primăria din localitate într-un dosar privind revendicarea unui imobil. Şi exemplele pot continua.

În Bucureşti sunt mult mai numeroase procesele intentate de parohiile aparţinând diferitelor culte în procese privind executări silite, evacuãri, somaţii de plată, revendicări de imobile, contestaţii la executăţi, despăgubiri, etc. Patriarhia Română este parte într-un proces vizând procedura insolvenţei a unei societăţi comerciale, se judecă cu unii angajaţi care au contestat decizia de concediere sau care s-au trezit cu suspendarea contractului de muncă, a reclamat o altă societate comercială în cazul unei pretenţii de evacuare şi exemplele pot continua.

În toate situaţiile de mai sus apare o dilemă morală, în sensul că de la amvonul altarului, clericii propovăduiesc virtuţiile creştine cum ar fi: mila, iubirea aproapelui, iertarea, încrederea în providenţa divină, etc, iar după ce lasă veşmintele bisericeşti în altar se îndreaptă spre sălile tribunalelor şi îşi schimbă tonul, apelând la, cu totul alte argumente, poate, în faţa aceloraşi credincioşi care fuseseră duminică la biserică.

Cum este posibilă această metamorfozare a unei persoane care pare angelicã în amvonul bisericii şi care devine afacerist, proprietar şi manager când depune cererile la registratura instanţei? Îşi schimbă oare convingerile? Sau face o distinţie între discursul de la „servici” pe care îl presupune „meseria de preot” şi viaţa cotidiană? Dacă de exemplu, în situaţia unui evacuat dintr-o casă care se află în proprietatea Bisericii, ar fi fost Însuşi Iisus Hristos? Proprietarul ar fi depus cererea de evacuare?

Pilda spusă de Hristos: „Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor cu o comoarã ascunsă în ţarină, pe care a găsit-o un om şi a tăinuit-o; şi de bucuria ei se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea.” (Matei 13,44) poate fi înţeleasă în sensul că un creştin simplu, cu atât mai mult un cleric, care realizezã că lucrurile din această lume sunt insignifiante faţă de comoara vieţii veşnice, nu se mai complică cu procedurile inumane pe care le implică procedurile judiciare.

Cum ar suna rugăciunea unui cleric, care se pune seara la rugăciune şi ar spune: „Mulţumesc Doamne, că m-ai ajutat în cazul evacuării unui amărât care aducea pagubă visteriei Bisericii şi că am dus la bun sfârşit procedura falimentării unei firme care nu a mai plătit chiria. Ajută-mă pe viitor, ca fondul forestier să intre în administrarea mea şi pedepseşte-i pe cei care au contestat decizia de concediere. Să le rezolvãm pe aceastea acum şi apoi vom vorbi despre viaţa viitoare.”

De altfel, există şi canoane bisericeşti care arată că există o incompatibilitate între activitatea clericală şi cea administrativ-comercială. Canonul 3 al Sinodului IV Ecumenic spune: „S-a făcut cunoscut Sfântului Sinod că unii clerici iau în arendă moşiile altora şi se îndeletnicesc cu alte treburi lumeşti pentru câştiguri mârşave, stau în casele mirenilor, şi, din iubire de bani, primesc sã administreze averi străine, neglijând slujbele dumnezeieşti. Deci, Sfântul Sinod hotărăşte ca în viitor, nici episcopul, nici vreun alt cleric sau monah să nu poată lua în administraţie averi lumeşti, afară numai dacă va fi chemat de episcop pentru îngrijirea copiilor mici, pe care n-o poate trece cu vederea sau dacă i s-ar da în grijă treburile bisericeşti ale orfanilor sau văduvelor fără de sprijin, sau al altor persoane care au nevoie de ajutorul Bisericii, întru frica lui Dumnezeu. Dacă cineva, de acum încolo, ar îndrăzni să calce aceste hotărâri, unul ca acela să se supună pedepselor bisericeşti.”

Un alt canon bisericesc (Apostolic, 81) precizează fără echivoc că: „Episcopul sau preotul, nu se cuvine să se amestece în treburi lumeşti, ci să se îndeletniceascã cu slujbele bisericeşti. Deci, sau să se supună acestor rânduieli, sau să se caterisească, căci nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, după porunca Domnului (Matei 5, 21).”
 
Mă hotărâsem să scriu câteva rânduri despre situaţia în care Biserica îşi cheamă proprii credincioşi în instanţă după ce citisem articolul „Despre in(Capacitatea) Preoţească în BOR. Între penibil şi absurd.” semnat de Mihai Copăceanu. M-a impresionat curajul de vorbi deschis despre o birocraţie absurdă în cazuri în care includ chestiuni de vocaţie. Cred cu convingere, că dacă clericii şi-ar urma cu adevãrat vocaţia şi ar avea o dozã minimă de sensibilitate sufletească nu ar putea să profite de pe urma necazurilor celorlalţi, să pună taxe, să ceară monopol comercial, să administreze proprietăţi, să-i evacuze pe alţii şi cu atât mai mult să-şi cheme proprii credincioşi în faţa instanţelor de judecată.