Cristian Bădiliţă, despre martiri, katechoni, erezii, în cartea „Iluminişuri. 10 studii patristice“

Volumul "Iluminişuri. Despre martiri, katechoni, erezii ... 10 studii patristice", de Cristian Bădiliţă, a apărut în colecţia Fapte, Idei, Documente a Editurii Vremea.

"Cele zece studii care alcătuiesc volumul de faţă continuă demersul ştiinţific şi teologic început cu lucrarea de masterat Călugărul şi moartea (1998), continuat cu teza de doctorat Metamorfozele Anticristului la Părinţii Bisericii (2005) şi culegerile Glafire. Nouă studii biblice şi patristice (2008); Orthodoxie versus ortodoxie (2016, ediţia a doua, revăzută şi adăugită). Am păstrat textele în limba în care au fost redactate: franceză şi română", spune autorul Cristian Bădiliţă despre volumul "Iluminişuri. Despre martiri, katechoni, erezii ... 10 studii patristice", publicat de Editura Vremea.

FRAGMENT

"Martiriul creştin în antichitate. 

O familie străveche: martys, martyrion, martyria, martyrein

Termenul modern „martir” (română, engleză, germană, spaniolă, franceză etc.) urcă până la termenul
grecesc martys (gen. martyros) care înseamnă, la origine, „martor”, lat. testis. Pentru a restrânge cât mai mult marja de improvizaţie, voi lua ca reper Dicţionarul etimologic al limbii greceşti al lui Chantraine, conform căruia radicalul mar- trimite la un verb indo-european cu sensul de „a-şi aminti” (cf. skr. smárati; în greacă, pe alt vocalism, avem subst. merimna, „grijă, aducere aminte”). „Martirul”, în sens de „martor”, este cel care „îşi aminteşte cu foarte mare grijă un anumit lucru sau eveniment”.

În poemele homerice, rezumă acelaşi dicţionar, foarte des un zeu este invocat drept martys, pentru a consfinţi veridicitatea unui fapt sau a unei afirmaţii. Aşadar, sensul prim al termenului, sens atestat în toată literatura clasică păgână, este acela de „martor”, „cel care a văzut şi, ca urmare, atestă, depune mărturie prin cuvinte”. E semnificativ şi interesant acest raport între vedere şi vorbire. „Martorul” îşi aminteşte „ceea ce a văzut” şi expune lucrurile aşa cum le-a văzut. „Martorul” este cel care beneficiază de un privilegiu: cunoaşte faptele cum s-au întâmplat ele şi dă seamă de autenticitatea lor.

La o simplă anchetă pe TLG (Thesaurus linguae graecae) în corpusul Septuagintei găsim nu mai puţin de cincizeci şi opt de ocurenţe ale substativului martys. În toate pasajele termenul are sensul de „martor”, dar semnificativă mi se pare enorma paletă de referenţi, care merge de la Dumnezeu însuşi până la un obiect (nu oarecare, ci sacralizat). Să luăm câteva exemple. Geneză 31. Laban îi reproşează lui Iacob comportamentul necinstit. Iacob îi replică: „Hai să încheiem un legământ, eu şi tu, ca să fie mărturie între mine şi tine. Iată, nu e nimeni cu noi. Vezi, Dumnezeu este martor între mine şi tine” (31,44). Prin urmare, Dumnezeu garantează şi validează acest legământ, conferindu-i o valoare sacră. Dar lucrurile nu se opresc aici. Iacob îşi pune fraţii să construiască o movilă din pietre, în vârful căreia mănâncă împreună cu Laban.

De data aceasta movila este numită „martor” între cei doi, marcând şi hotarul dintre teritoriile ocupate de turmele fiecăruia. Laban o numeşte „Movila Mărturiei”; Iacob, „Movila Martor” (31,47).

Ca în versetul precedent, şi aici martorul (care nu mai este Dumnezeu, ci Movila) are o funcţie sacră. În cadrul juridic al încheierii unui legământ, martorul devine elementul cheie, garantul principal.

În Numeri 23 apare o altă situaţie. E vorba de celebrul episod în care regele Moabului, Balac, îi cere profetului păgân Balaam să-i blesteme pe israeliţi. Dar profeţia se întoarce în favoarea israeliţilor. Balaam rosteşte următoarele cuvinte: „Scoală, Balac, şi ascultă! Ia aminte ca martor, fiu al lui Sepphor!” Invocarea funcţiei de martor a regelui este semnificativă. Avem de-a face cu un mesaj deopotrivă „tare” şi solemn, pe care Dumnezeu îl transmite prin gura lui Balaam şi care este atestat ca atare de Balac. Altă menţiune apare tot într-un context fierbinte (Numeri 35,30). Este vorba de regula conform căreia nimeni nu poate fi condamnat la moarte pe baza unui singur martor. De calitatea şi depoziţia acestuiapoate să depindă însăşi viaţa unui om. O formulare mai completă şi mai precisă se întâlneşte în Deuteronom 19,15: „Un singur martor nu va fi de-ajuns împotriva unui om în orice nedreptate, în orice greşeală, în orice păcat cu care a păcătuit; pe buzele a doi martori sau pe buzele a trei martori să se sprijine cuvântul”.

Un pasaj extrem de incitant se află în Cartea profetului Isaia: „Fiţi martorii Mei;/ şi Eu [sunt] martor, zice Domnul Dumnezeu,/ şi slujitorul pe care l-am ales,/ ca să cunoaşteţi şi să credeţi/ şi să înţelegeţi că Eu sunt;/ înainte de Mine nu a fost alt Dumnezeu/ şi după Mine nu va fi.” La fel, în Ieremia 36,23, când Dumnezeu profeţeşte pedepsirea lui Sedekias şi Achiab, dându-i pe mâna babilonienilor din cauza nelegiuirilor comise. După ce-şi rosteşte verdictul, Dumnezeu încheie prin: „Eu sunt martor.” Ce înseamnă „Eu sunt martor?” Înseamnă că Dumnezeu garantează pentru împlinirea condamnării respective.

Rezumând, în Septuaginta, termenul martys înseamnă tot „martor”, ca în textele din literatura păgână, dar el comportă un sens teologic aparte. Martys poate fi un obiect, o fiinţă umană sau Dumnezeu însuşi; indiferent de natura lui, el consfinţeşte un legământ, o înţelegere, o promisiune, o profeţie. „Martorul” face aşadar parte din sfera sacrului, iar acest lucru, neglijat de exegeţi, mi se pare fundamental. Mărturia martorului, în sens biblic, nu este o părere sau opinie oarecare, ci garantează Adevărul, un adevăr revelat, necunoscut de ceilalţi. Din acest punct de vedere, martorul se înrudeşte cu profetul, el însuşi „om al lui Dumnezeu”, „purtător de cuvânt” al divinităţii.

Pentru Noul Testament acest sens apare cu precădere în Evanghelia după Ioan şi în Apocalipsă. Ioan Botezătorul combină rolul de martor cu cel de martir. Chiar la începutul Evangheliei după Ioan, se spune despre el: „A fost un om, trimis de Dumnezeu: numele său, Ioan. Acesta a venit spre mărturie,/ ca să dea mărturie despre lumină,/ pentru ca toţi să creadă prin el.” Acelaşi Ioan „a dat mărturie” despre botezul lui Isus: „Am văzut Duhul coborând ca un porumbel din cer şi a rămas deasupra Lui” (1,32) şi despre faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu (1,34). Dar Ioan Botezătorul nu este singurul care „dă mărturie”. Lui Nicodim, care-l întrebase cum poate să se nască un om deja bătrân, Isus îi răspunde (3,12-13): „Amin, amin zic ţie: ce ştim vorbim şi despre ce-am văzut dăm mărturie; dar nu primiţi mărturia noastră. Dacă vi le-am spus pe cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede dacă vi le voi spune pe cele cereşti? Nimeni n-a urcat la cer decât Cel care a coborât din cer, Fiul omului.” Aşadar Isus garantează despre cele cereşti, iar mărturia lui trebuie considerată esenţială, dat fiind că numai El „a coborât din cer”.

La rândul Său, Tatăl dă mărturie pentru Isus, prin lucrările extraordinare pe care Acesta le săvârşeşte: „Lucrările pe care Tatăl Mi le-a dat să le împlinesc, înseşi lucrările pe care le săvârşesc dau mărturie despre Mine, că Tatăl M-a trimis. Şi Cel care M-a trimis, Tatăl, El a dat mărturie pentru Mine.” Tatăl şi Fiul sunt cei doi martori ai Împărăţiei cerurilor, conform Evangheliei după Ioan. Vom vedea că acesta este şi conţinutul viziunii martirilor în momentul morţii lor, care nu e o simplă trecere în neant sau în altă lume, ci o contopire mistico-baptismală cu Isus.

(...) În două versete sunt cuplate câteva teme esenţiale care vor fi preluate, copiate şi dezvoltate în Actele martirilor. În primul rând, raportul lui Isus şi al creştinilor, în general, cu puterea politică. Isus nu este un rege pământesc, un ins cu ambiţii politice. Afirmaţia lui e tranşantă, chiar şocantă nu doar pentru Pilat, ci pentru orice iudeu care aştepta un Mesia conducător politic. Împărăţia lui Isus nu este din lumea aceasta, prin urmare nicio putere politică nu-l poate anexa ori înfrunta pe teritoriul geografiei terestre. Scopul venirii lui Isus în lume este „să dea mărturie pentru adevăr”, adevăr nepriceput nici de iudei, nici de Pilat din Pont, nici chiar de ucenici, într-o primă etapă. Adevărul mărturisit de Isus este Împărăţia cerurilor, pe care nu o cunosc deocamdată decât El şi Tatăl care l-a trimis pentru a depune această mărturie. În sfârşit, argumentul lui Isus despre acţiunea sa şi a ucenicilor trebuie înţeles în toate consecinţele sale dramatic-soteriologice. Dacă Împărăţia lui ar fi fost din lumea aceasta, ucenicii ar fi sărit să-l scape din mâinile celor care l-au arestat. Atitudinea lor nu trebuie interpretată ca dovadă de laşitate sau de neputinţă, ci ca dovadă extraordinară de credinţă, sau, ca să respectăm contextul temei noastre, de încredere absolută în mărturia lui Isus despre Împărăţia cerurilor. Mărturia va culmina pe cruce, în slavă. Relatarea lui Ioan cu privire la răstignire e cea mai puţin dramatică dintre toate mărturiile evanghelice, dat fiind că, pentru Ioan, Isus a biruit deja răul, crucificarea nefiind decât etapa supremă a glorificării Fiului, adică, momentul reîntoarcerii la Tatăl. Suferinţa, moartea coincid cu Slava (doxa) şi intrarea în Împărăţia cerurilor. Isus îşi anticipă şi organizează atât procesul, cât şi răstignirea. În clipa din urmă El nu spune decât „Săvârşitu-s-a”, care trebuie înţeles aproape regizoral: „Viaţa de aici s-a încheiat, aşa cum am dorit Eu.” Martorul urcă la Tatăl lăsând în urma Sa, pe pământ, alţi martori despre învierea Lui, aşa cum ne relatează, amplu, Faptele apostolilor. Ioan Botezătorul a dat mărturie despre naşterea din cer, despre botezul lui Isus, adică, despre evenimentele premergătoare. Apostolii dau mărturie despre învierea lui Isus din morţi. Iată câteva pasaje din Fapte: „Când Duhul Sfânt va veni peste voi, veţi primi putere (dynamin) şi veţi fi martorii mei în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria, şi până la capătul pământului (1,8). În 2,32: „Dumnezeu l-a înviat pe acest Isus, căruia noi toţi îi suntem martori.” 4,33: „Şi apostolii dădeau mărturie, cu mare forţă/putere (dynamis), despre învierea Domnului Isus.” Conţinutul mărturiei apostolilor este învierea lui Isus, Martorul Împărăţiei cerurilor. Cine spune înviere spune biruinţă asupra morţii, adică dispariţia fricii de moarte. Învierea lui Isus a produs o formidabilă înnoire în sufletul apostolilor, o renaştere cu efecte psihologice uriaşe. Dacă Isus a înviat, atunci moartea nu reprezintă decât un moment tranzitoriu spre Împărăţia cerurilor. Tot ce ţine de natura umană, de nivelul realităţii terestre, inclusiv de nivelul puterii politice, devine brusc nesemnificativ din perspectiva învierii lui Isus. Tabla de valori a fost răsturnată, ceea ce era socotit important îşi dezvăluie acum precaritatea, lipsa de conţinut ontologic.

„Fanatismul” apostolilor nu poate fi înţeles fără această modificare psihologică de proporţii survenită după înviere, provocată de mărturia învierii. Moartea iese din limitele spaimei şi intră în orizontul credinţei. Moartea nu mai consfinţeşte un sfârşit, ci un început. Învierea lui Isus o deplasează din sfera necesităţii (ananke), a destinului ermetic închis şi ineluctabil, către sfera libertăţii.

În lumina învierii moartea nu mai apasă, ci eliberează.

Pasul decisiv către schimbarea semantică a termenului martys (cu toate derivatele) dinspre „martor” spre „martirul” de azi a fost realizat, în opinia mea, de autorul Apocalipsei. Majoritatea specialiştilor în literatura martirică fixează acest moment al tehnicizării termenului „martir” (cu sensul actual) abia în secolul al II-lea, primele dovezi clare găsindu-se, după ei, în Martiriul lui Policarp. Mai multe pasaje din Apocalipsă corectează această presupoziţie. Primul pasaj se află în scrisoarea către biserica din Pergam (2,13). Redau cât mai aproape de text: „Cunosc unde locuieşti: acolo unde este tronul Satanei; şi ţii cu putere numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa în Mine nici în zilele lui Antipas, martirul Meu, credinciosul Meu, care a fost omorât la voi, acolo unde locuieşte Satana.” Contextul mi se pare hotărâtor. Antipas nu e doar un „martor” (martys) „credincios” (pistos), ci unul care şi-a dat viaţa pentru credinţa în Isus opunându-se direct Satanei. Acest motiv, al confruntării cu diavolul, revine aproape obsesiv în Actele martirilor. Datele furnizate de pasaj ne impun să calificăm mărturia lui Antipas drept martiriu. Nu se cunoaşte biografia lui Antipas, menţionat doar aici în literatura creştină veche. Andrei de Cezareea a scris o relatare a martiriului său abia în secolul al V-lea (PG 106, 398).  (...)

Aici se subliniază legătura dintre sacrificiu şi sanctificare. Trei lucruri merită amintite. În primul rând, faptul că avem de-a face cu o viziune a Împărăţiei. Cei înjunghiaţi pentru credinţa în Isus se află „sub altar”, adică în locul central al sanctuarului ceresc.  Profetul vede locul celor jertfiţi. În al doilea rând, autorul aşază mărturia într-un registru sacrificial. Martorii sunt „înjunghiaţi” aşa cum erau înjunghiate animalele de jertfă în Templul din Ierusalim sau pe altarele păgâne. În sfârşit, sacrificiul echivalează cu mărturia, sau, mai bine spus, mărturia merge până la sacrificiu, prin înjunghiere. Oricum ar fi, relaţia dintre jertfă şi mărturie este centrală şi de netăgăduit. La fel stau lucrurile şi cu privire la capitolul 11, unde sunt prezentaţi cei doi „martori”/martiri eschatologici. Autorul Apocalipsei îi numeşte martyres (v. 3). Aceştia vor „profetiza” cuvântul lui Dumnezeu; vor săvârşi minuni, care trimit la minunile lui Ilie şi Moise (personaje cu care au şi fost identificaţi ulterior).
La sfârşitul mărturiei lor vor fi ucişi de fiara diabolică, rămânând expuşi în piaţa publică trei zile şi jumătate. După trei zile şi jumătate un „duh de viaţă” va intra în ei şi ei se vor scula, urmând scenariul morţii şi învierii sub domnia lui Domiţian. Păgânii l-au reclamat, invocând o revelaţie primită de la zeii lor. Antipas a fost chemat în faţa guvernatorului, dar a refuzat să abjure. A murit ars în pântecele unui taur din bronz înroşit în foc. E sărbătorit pe 11 aprilie.
Conform tradiţiei, liturghia creştină nu se poate săvârşi, în deplinătate canonică, decât dacă pe masa altarului se află o părticică din trupul unui martir (de obicei cusută în pânza numită antimis). Versetul nostru fie se află la originea acestei cutume, fie dă mărturie despre cutuma deja existentă". (Fragment din volumul  "Iluminişuri. Despre martiri, katechoni, erezii ... 10 studii patristice", de Cristian Bădiliţă, Copyright Editura Vremea).