Cap ou pas Cap? Să dăm Cezarului ce e al Cezarului...şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu

Eram astăzi la denie când mi-am dat seama că expresiei "Să dăm Cezarului ce e al Cezarului" îi urmează "Să-i dăm lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu". M-am întrebat dacă nu cumva ţin minte numai prima parte pentru că uit să o fac pe a doua, sau sunt o veşnică neputincioasă în a trăi între un Cezar şi un Dumnezeu,între morala comună şi cea elementară. Deja, când am pus problema de putinţă, lucrurile au început să fie după regia lui Cap ou pas Cap?

Las condeiul să îmi curgă în Săptămâna Patimilor. Ştiu prea bine că de la vechii greci, a păţi semnifica un acident metafizic, a da peste ceva, a se întâmpla un lucru unui obiect pasiv. Odată cu creştinismul, pathosul a căpătat sens, voinţă, nuanţe de sacrificiu din iubire. Asta deja e cu totul altceva. Pentru mine, în săptămâna asta, i s-a întâmplat iubirii să fie crucificată, înălţată, aşezată de dragul umanităţii, pentru ea însăşi, după har şi după fire.

Eram astăzi la denie când după lectura Evangheliei, mi-am dat seama de o omisiune pe care o comit cu o cazuistică aproape canonică: uit că expresiei Să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului îi urmează Să-i dăm lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu. M-am întrebat dacă nu cumva prefer prima parte doar pentru că uit să o fac pe a doua, sau sunt o veşnică neputincioasă în a trăi între Cezar şi Dumnezeu, între morala comună şi cea elementară, între cele pământeşti şi cele ale lui cerului ca şi când eu aş fi un mijloc statornic. Deja, când am pus problema de putinţă, lucrurile au început să se zbată drăgălaş după regia celui mai iubit film, Cap ou Pas Cap, celebrul Love me if you dare.

Cu nimic nu îmi pare astăzi mai prejos iubirea celui nuntit, a aproapelui, a omului de lângă tine, cu iubirea pentru Dumnezeu. Să stai între Cezar şi Dumnezeu, cap ou pas cap? Să îl iubeşti pe Celălalt ca pe tine însuţi, cap ou pas cap? Să iubeşti dând tot ce ai fără să vrei să primeşti ceva îndărăt, cap ou pas cap? Să sacrifici tot ce ai mai bun pentru fericirea celorlalţi, cap ou pas cap? Şi jocul continuă.

Uneori, mă uit la mine şi la Celălalt, şi tocmai pentru că ochii mei văd doi egali şi ştiu cât pot să dăruiesc, aplic lozinca Să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului,  fără să îmi dau seama că prin asta, îmi dau mie ce îmi aparţine. Să zicem, iubire. Să-ţi făureşti singur iubirea, cap ou pas cap?

Dar lui Dumnezeu, de vreme ce îi aparţin după chip şi după fire, după har şi după zămislire, îi dau oare ce-i al Lui? Mă dau, cu atât mai mult cu cât, în credinţă, logica lui Love me if you dare, nu are însemnătate, cât timp tot ceea ce afirmă dintru început creştinismul e chiar putinţa omului, în exerciţiul voinţei şi asupra a ceea ce Nietzsche numea autentic ca fiind nu un suflet nemuritor, ci multe suflete muritoare?

De fapt, acestea sunt momentele în care îmi dau seama ca patima eminamente omenească pe care cartea lumii o pune pe tapet fiinţei este aceea de a-şi răpune infinitele suflete muritoare, luate fiecare în parte după metafora, dăruirea şi plăsmuirea sa, fie ca iubire, fie ca păcat, fie ca trufie. Când dezveşmântezi toate sufletele de peste tine, vezi că rămâi înaintea ta cu unul singur, cu cel Nemuritor, pe care trebuie să îl trăieşti şi să în înţelegi deopotrivă. Cap ou pas cap?

Creştinismul rămâne o credinţă a putinţei şi a patimii în sensul cel mai nobil. Ţi se întâmplă uneori să dai Cezarului tot şi lui Dumnezeu nimic. Schimbă tributul. Cap ou pas cap, vorba francezului?

Poate că nu am nicio patimă şi singura mea povară e cea a de ce-ului pentru greşelile care mă fac să văd mai întâi Cezarul şi mai apoi divinitatea, şi nu doar din vina topicii frazei. Să vezi ce ai de dat şi cui, nu cât şi când: Cap ou pas cap? Abia după ce dezlegi misterele astea, ai putea avea o sărbătoare tihnită.

Când mă uit la Celălalt, mereu o să murmur, love me if you dare. Când ma uit la Dumnezeu, întrebările sunt mereu pentru mine, niciodată aserţiuni: Cap ou pas cap? Fiţi fericiţi pentru amândouă.