Slavii de la nord şi răsărit

Este astăzi unanim acceptat faptul că peste stratul latin, adstratul slav este, fără umbră de tăgadă, cel mai semnificativ în fizionomia lexicală a limbii noastre până în veacul al XIX-lea.

Într-un text anterior, m-a ocupat de influenţa paleoslavă, slavonă şi a graiurilor din sudul şi sud-vestul ţării: ale bulgarilor şi sârbocroaţilor, cu precădere. Să ne întoarcem acum privirile spre celelalte orizonturi, pentru a înţelege în întregime ocolul slav, dar nu înainte de o necesară paranteză.

Dacă, pentru contemporani, româna pare de o sonoritate puternic neoromanică, cu un colorit local fireşte, asta se întâmplă pentru că aceştia vorbesc, citesc şi scriu limba nouă. Reromanizarea a însemnat, cu precădere, lepădarea de limba „vechilor cazanii” şi introducerea frenetică, din Apus, a unui număr impresionant de elemente latineşti savante, italienisme dar, mai cu seamă, franţuzisme.

Din franceză, am preluat sintaxa neolatină, matricea discursivă, primenind şi vocabularul cu peste 15000 de elemente! Astfel, după o perioadă deloc uşoară, aşa cum a descris-o, cu un umor fin, Şt. Cazimir în Alfabetul de tranziţie, am început să scriem cu alfabet latin, calchiind sintaxa necesară şi făcând ca româna să sune ca o desăvârşită odraslă a romanităţii.

Dar este îndeajuns să deschidem cronicile medievale sau Biblia, de la 1688, a lui Şerban Cantacuzino, pentru a pricepe fără echivoc că tranziţia a însemnat de drept o „ruptură”. De aceea, noi nu putem să-l citim pe Cantemir cu uşurinţa cu care cu spaniolul îl citeşte pe Cervantes, sau portughezul, pe Camões. La noi, limba cea nouă se va aşeza definitiv odată cu statul lui Carol I, Întemeietorul.

Acestea fiind zise, să cercetăm fugitiv influenţa slavo-răsăriteană şi nordică. Deşi incertitudinile etimologice persistă, laolaltă cu sugestiile de pătrundere pe două căi, dubla şi multipla etimologie, cum mai spunem, putem deosebi totuşi trei filiere limpezi: ucraineană, polonă şi rusă. Aceasta este şi ordinea lor în cronologia limbii.

Influenţa ucraineană sau ruteană, cum se spunea mai demult, se resimte, mai ales în Moldova şi în Maramureş, începând cu secolul al XII-lea sau următorul (Ivănescu, bazându-se pe elemente fonetice, spune că am putea coborî până pe la anul 1000), de când am putea data cuvinte ca hulub sau horn. Este adevărat că unele cercetări de dată recentă au arătat că slavii din Galiţia, Pocuţia, din zona Prutului şi Nistrului au fost împinşi dincolo de Carpaţi de valurile migratoare, pătrunzând astfel până în bazinul Tisei. Lista elementelor rămase nu este mare, dar câteva sunt indispensabile, precum nămol sau tencui. Altele ne aduc o culoare stilistică: bezmetic, bortă, buhai, butelcă, calic, ciubotă, clăpăug, drâmbă, holtei, hrişcă, prihană, toropi. O altă clasă, a regionalismelor moldovene şi maramureşene, deşi la fel de productivă, pare, astăzi netransparentă: bahnă, burac, cruşi, cujeică, homuc, hrebincă, ş.a.m.d. Poate doar regionalul barabule (= cartofi), cu iz uşor anecdotic în sudul ţării, să mai aibă o minimă circulaţie şi în alte regiuni.

Influenţă polonă merită, culturaliceşte, un loc deosebit. Este suficient să amintim numele lui Miron Costin (Chronika Ziem Moldawskich i Multanskich şi Historyja polskimi rytmami o woloskiej ziemi i moltanskiej) sau al lui Dosoftei mitropolitul, pentru a avea justifica această afirmaţie. Dar aici ne ocupăm, precumpănitor, de limbă. Aşadar, sunt de provenienţă poloneză următoarele cuvinte: comornic, contăş, cornet (steag), dulău, felendreş, galie, harapnic, hatman etc. De multe ori, germanismele, aşa cum am văzut, au pătruns şi prin filieră polonă. Şină, de exemplu, a intrat prin polonă, aşa cum îl găsim la Dosoftei, cu sensul de „cerc de fier care proteja roata”. Conform Atlasului (ALR II, Seria nouă) s-a constat existenţa formelor, şurţ sau şorţ, după germanul „Schurz”. S-a mai observat că linia de demarcaţie între şorţ şi şurţ urmează graniţa dintre România şi Austro-Ungaria. Acest lucru se explică prin faptul că şorţ este forma mai veche, prin intermediar polon (pol. szorc,), fără de care nu se poate explica vocala o, peste care a pătruns, în secolul al XVIII-lea, doar în Bucovina, prin influenţă austriacă, varianta şurţ. La fel rabin, vine din polonă, indiferent care i-ar fi etimologia mai îndepărtată.

Influenţa rusească se manifestă în două moduri distincte: fie că este vorba de cuvinte ruseşti genuine, intrate direct sau prin filieră dublă, cum este cazul unor cuvinte ca borş, ceaşcă, covor, drob (plantă), scripcă, samovar, fie că este vorba de cuvine apusene, de origine franceză sau germană, dar care ne vin prin rusă, în zorii modernităţii: cadet, cavaler, casetă, poliţie, poştă, prusac şi altele. Ar mai fi de citat, pentru culoare locală, şi categoria regionalismelor şi arhaismelor: ahotnic, alestâncă, batojit, cantoră, carabuşcă, carboavă etc.

Mojic sau, mai corect, mujic însemna ţăranul de rând în imperiul rus. La noi, se mai regăseşte în mojicime, care avea sensul iniţial de ţărănime. Sensul depreciativ apare posterior, aşa cum se întâmplă şi cu alte cuvinte din aceeaşi sferă semantică: prost, mitocan etc.

Să încheiem, amintindu-ne de pitoreasca descriere a Iaşilor, de sub pana lui Alecu Russo. Acolo dăm şi peste lipoveni, ruşii care au pribegit până la noi:

„Ici vezi pe lipoveni, vechi sectari pribegiţi din Rusia. O ramură a lor numeroasă, fugită sub numele de rusnaci, a populat Galiţia. Sunt oameni nalţi, sălbatici la înfăţişare, şi-au păstrat îmbrăcămintea, adică o bluză în cadriluri coborând peste nişte pantaloni largi, zişi "pantaloni căzăceşti", şi poartă barba «mujicilor», sunt birjari, grădinari, zidari şi beau foarte mult precum arată şi o zicătoare moldovenească.” (Alecu Russo, Iaşii şi locuitorii lui în 1840)