În primăvara acestui an, din funcţia de ministru al Culturii şi Identităţii Naţionale, am exercitat dreptul de preemţiune al statului pentru acest ansamblu monument istoric. Acest lucru l-am anunţat în două conferinţe de presă: prima, organizată în data de 1 martie a.c. la sediul ministerului, cea de-a doua, organizată de Consiliul Judeţean Argeş câteva zile mai târziu chiar la Vila Florica.

Am putut face acest lucru deoarece, în premieră, în bugetul pe anul acesta al ministerului am prevăzut un fond special pentru preemţiuni, în valoare de 15 milioane de lei (10 milioane pentru bunuri de patrimoniu imobile şi 5 milioane pentru bunuri mobile). Un fond extrem de necesar pentru a putea preveni ceea ce s-a întâmplat în anul 2016, când s-au ratat câteva opere de artă, inclusiv colecţia Manu, ratându-se şi achiziţionarea „Cuminţeniei Pământului“. De această dată avem nu doar voinţa, ci şi resursele financiare necesare pentru a îmbogăţi patrimoniul cultural naţional.

După exercitarea dreptului de preemţiune, am numit o comisie de negociere şi am demarat procedurile pentru evaluarea ansamblului de către un expert ANEVAR. Acest proces a continuat şi în mandatul actualului ministru, care de altfel a şi anunţat, nu cu mult timp în urmă, că negocierile s-au încheiat cu succes. Practic, această lege obliga Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale să facă ceva ce, în mare parte, deja a făcut.

Achiziţionarea Vilei Florica, leagănul Brătienilor, un loc în care s-au luat decizii importante inclusiv în ceea ce priveşte implicarea României în Primul Război Mondial, ar fi un lucru excepţional în perspectiva Centenarului Marii Uniri de la 1918, Ionel Brătianu fiind unul dintre artizanii Marii Uniri. Dar poate mai important, statul român ar demonstra că îşi poate exercita cu succes dreptul de preemţiune. Iar asta, fără a apela la o subscripţie publică.

În concluzie, trimiterea la Curtea Constituţională este firească, iar respingerea legii nu înseamnă nicidecum pierderea Vilei Florica, aşa cum am citit în multe articole de presă. Demersurile pentru achiziţionarea ansamblului nu depind de această lege, care la momentul exercitării dreptului de preemţiune era în stadiul de proiect.

Sper ca această sesizare să fie văzută ca un gest firesc, care să nu dea naştere unor manifestări extreme. În acelaşi timp, trebuie să înţelegem că problemele punctuale nu se rezolvă prin legi individuale sau solicitări de introducere în legea bugetului, ci prin alocarea sumelor necesare pentru exercitarea dreptului de preemţiune. Drept pe care Legea 422/2001 deja îl prevede pentru monumentele istorice, iar Legea nr. 182/2000 pentru bunurile culturale mobile din categoria tezaur. Doar în acest fel putem oferi stabilitate protejării patrimoniului prin intervenţia directă a Statului prin Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale.