Mic îndreptar privind cele mai frecvente greşeli de limbă. Dificultăţi gramaticale (III)
0„Nu trebuie să fii lingvist ca să-ţi dai seama că limba română s-a urâţit sau, mai bine zis, este urâţită, simplificată, traumatizată de unii vorbitori fără carte şi fără bun simţ. Nici limba scrisă nu dă totdeauna semne de inteligenţă şi corectitudine. Ce-i mai grav este faptul că nici limba oamenilor aşa-zis culţi nu este totdeauna armonioasă, corectă, frumoasă…”, scria Eugen Simion în prefaţa noului DOOM.
Am susţinut şi în alte articole că faza actuală a limbii noastre nu este una fastă. Motivele sunt multe, apăsătoare şi chiar dureroase pentru cei ce îşi iubesc limba. Limba este mai presus decât ţară. O poţi purta pretutindeni cu tine şi, de aceea, o socotesc cel mai de seamă patrimoniu al neamului.
Astăzi voi continua să prezint unele aspecte care dau cel mai mult de furcă românului, în speranţă că vom renunţa cu toţii la rostiri sau scrieri negândite, îndreptând ici şi colo ceea ce este de îndreptat, pentru ca aceasta stă cu adevărat în puterea noastră omenească.
ADVECTIVUL
- Adjectivele (dar şi substantivele) care prezentau alternanţa -o / -oa la formele masculine şi feminine la singular, la cuvinte vechi (olog, oloagă, ologi, oloage), nu prezintă această alternanţă la cuvintele noi (neologisme): baroc, barocă; reciproc, reciprocă.
- La unele adjective neologice, norma actuală, reflectând uzul persoanelor cultivate, admite la feminin forme cu şi fără alternanţa o (accentuat) / oa, în ordinea de preferinţă analoagă / analogă, omoloagă / omologă. (cf. Ioana Vintilă-Rădulescu, Ce e nou în DOOM, Internet)
- Adjectivele (dar şi substantivele) care se termină la masculin singular în -x (pronunţat cs), prezintă alternanţa x / cş: fix, ficşi; ortodox, ortodocşi; prolix, prolicşi.
NUMERALUL
- Numeralul cardinal doisprezece are formă de feminin. Vom spune şi vom scrie: doisprezece apostoli, dar douăsprezece ore. Totuşi, mai ales la tineri, auzim tot mai des: „avem şedinţă la doisprezece”; „sunt doisprezece teme de învăţat pentru examen”; „o piesă cu doisprezece personaje”, ceea ce mă face să cred că este vorba de o tendinţă de eliminare a formei feminine, după modelul: unsprezece, treisprezece etc., unde nu există variaţie de gen.
- Numeralul ordinal întâi, conform Îndreptatului, se comportă ca un adjectiv invariabil: clasa întâi, rândul întâi, conjugările întâi, a doua, a treia şi a patra. Se considera, aşadar, o greşeală exprimarea clasa întâia, întrucât nu putem articula concomitent şi substantivul şi numeralul cu rol adjectival. Iată că noul DOOM acceptă ceea ce este, gramatical, o eroare. „Normele actuale acceptă la femininul nearticulat al numeralului ordinal întâi postpus substantivului şi forma întâia: clasa întâi / întâia.” (cf. Ioana Vintilă-Rădulescu, Ce e nou în DOOM, Internet). Dacă, aşa cum spune autoarea, este vorba de „femininul nearticulat al numeralului ordinal întâi postpus substantivului”, ne întrebăm atunci ce este acel -a final din întâia? Nu cumva articolul, ca în întâia femeie, întâia sărutare?
- Numeralul colectiv amândoi, amândouă face la genitiv-dativ amânduror (când precedă substantivul) şi amândurora (când îl urmează sau îi ţine locul).
PRONUMELE
- Formele pronumelui (şi adjectivului) demonstrativ feminin singular aceea, aceeaşi se scriu cu ea, în timp ce formele de masculin plural aceia, aceiaşi se scriu cu ia. Comparaţi:
„O, nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de pază” (M. Eminescu, Înger şi demon)
„Alte măşti, aceeaşi piesă” (M. Eminescu, Glossă)
„Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă” (M. Eminescu, Scrisoarea III)
„Văzând aceiaşi oameni, văzând aceeaşi lume” (Al. Macedonski, Noaptea de noiembrie)
Atenţie şi la locuţiunile adverbiale formate pe baza pronumelor demonstrative: De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. (DEX, 2009)
- Pronumele şi adjectivul de întărire ridică probleme în raport cu genul şi numărul. Prima formă o foloseşte un vorbitor de sex masculin, a două, un vorbitor de sex feminin: pers. 1 sg. însumi, însămi, pers. 2 sg. însuţi, însăţi, pers. 3 sg. însuşi, însăşi, pers. l pl. înşine, însene, pers. 2 pl. înşivă, însevă, pers. 3 pl. înşişi, înseşi sau însele. Comparaţi:
„C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte” (M. Eminescu, Rugăciunea unui dac)
„Şi mi-s dragă mie însămi, pentru că-i sunt dragă lui”(M. Eminescu, Călin (File din poveste))
„Pe cel frumos, cum însuţi eşti” (G. Coşbuc, Moartea lui Fulger)
„Să te vezi pe tine însăţi / Visătoare, surâzândă.” (M. Eminescu, Călin (File din poveste))
„Însuşi Dumnezeu de sus” (G. Coşbuc, La Smârdan)
„Chiar moartea însăşi e-o părere” (M. Eminescu, Cu mâne zilele-ţi adaogi...)
„În ţara noastră românească vrem înşine stăpâni să fim” (Ioan Neniţescu, Voinţa neamului)
„Relaţia cu noi însene este relaţia cea mai importantă din viaţa noastră.” (Internet)
„Voi, care înşivă cu-a voastre mâine / Mormântul ţării l-aţi pregătit” (V. Alecsandri, Moldova în 1857)
„A fi voi însevă înseamnă a va însuşi tot ce va face să vă simţiţi (şi să arătaţi) mai bine.” (Internet)
„Când sunt robi ei înşişi l-a lor slăbiciune” (D. Bolintineanu, Aprodul Purice)
„Cu doi ani înainte se făcuse-mpărţeala Poloniei, dusă la pieire de înseşi dezbinările păzitorilor ei.” (Al. Vlahuţă, Din trecutul nostru)
„Dar şi pentru că numele seamănă, prin ele însele, cu personajele.” (G. Ibrăileanu, Numele proprii în opera comică a lui Caragiale)
- În construcţia cu prepoziţia de (care şi-a pierdut sensul partitiv „dintre”, dobândind sensul „de felul”) + pronume posesiv, norma actuală admite, pe lângă plural, şi singularul: un prieten de-ai mei / de-al meu, o prietenă de-ale mele / de-a mea. (Cf. Ioana Vintilă-Rădulescu, Ce e nou în DOOM, Internet)
Mărturisesc că primele exprimări îmi zgârie auzul. Aş prefera: un prieten de-al meu, o prietenă de-a mea. Dar DOOM-ul dictează legea.
(va urma)