Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie

Dincolo de monografii, albume cu fotografii, ghiduri turistice frumos ilustrate, discursuri şi manuale şcolare, adevărata istorie se păstrează prin înseşi locurile care o compun.

Ne-am obişnuit să vedem istoria în strânsă legătură cu lucrările tipărite, însă, în fapt, lucrurile ar trebui să fie cu totul altfel, cu mult mai legate de adevăratele surse ale istoriei, acelea pe care istoricul francez Pierre Nora le numea les Lieux de mémoire (locurile memoriei). Un astfel de loc, dintre multe altele, este complexul rupestru Basarabi-Murfatlar.

Click aici pentru mai multe fotografii

Descoperit în iunie 1957, în contextul extinderii zonei de exploatare a cretei din cariera modernă, complexul devine obiectul cercetărilor Institutului de Arheologie din Bucureşti şi ale Muzeul Regional Dobrogea. Primele bisericuţe de cretă descoperite au fost B1 şi B2, dar au fost scoase la lumină, de asemenea, şi o serie de chilii. În ciuda importanţei deosebite pe care situl arheologic o avea, exploatarea carierei de calcar nu a fost oprită. Tehnica împuşcării, folosită în carieră pentru îndepărtarea pământului steril, precum şi afluxul de turişti curioşi au afectat încă de la început proaspăta descoperire. Din acest motiv, pe lângă construirea unui pridvor care să protejeze intrarea în bisericuţa B1, începând cu 1960, şantierul Basarabi a fost preluat de către Direcţia Monumentelor Istorice, care a deschis un şantier de restaurare a părţii cunoscute la acea dată din complex. Au fost luate măsuri pentru a izola situl de restul carierei şi pentru a îndepărta scurgerile de apa, care distruseseră deja câteva arcade.

În anii ce au urmat, cercetările au continuat, fiind descoperite bisericile B3 şi B4, locuinţe de suprafaţă, un mic cimitir aferent, vetre de foc, fragmente ceramice, 10 schelete de oameni şi animale, precum şi unelte din fier. În urma datării inscripţiilor de pe pereţii bisericuţelor (înscrisuri greceşti, glagolitice, desene paleocreştine) şi a celorlalte artefacte găsite, complexul a fost datat ca fiind din epoca medievală timpurie (secolele X-XI).

Deşi unic în România, datând dintr-o perioadă pentru care există foarte puţine informaţii pentru spaţiul nostru, lucrările de restaurare, consolidare şi protecţie au început foarte târziu, prin anii ’70, când deja o parte dintre locuinţele descoperite în 1962 dispăruseră pentru totdeauna. Din lipsă de fonduri şi în contextul desfiinţării Direcţiei Monumentelor Istorice, lucrările au fost sistate. Deteriorarea sitului s-a accentuat atât din cauza factorilor climatici, cât şi a vizitării necontrolate. Intervenţiile paliative s-au dovedit insuficiente. În 1990 au fost alocate o serie de fonduri de la Consiliul Local Constanţa pentru reparaţii la structura de beton, însă acestea nu au fost finalizate. Includerea în Planul Naţional de Restaurare a adus sitului doar câteva consolidări şi înlocuiri ale elementelor deteriorate. Nici schimbările de regim juridic nu au fost favorabile bisericuţelor rupestre de la Basarabi-Murfatlar. Trecerea din domeniul public al statului în domeniul public al Judeţului Constanţa a făcut aproape uitat acest complex, care nu a fost luat în calcul pentru fondurile europene în Programul Operaţional Regional 2007-2013, iar pentru hotărârea Consiliului Judeţean privind un studiu de fezabilitate nu s-a mai depus cerere de finanţare.

Starea actuală a complexului este una de deteriorare grabnică. Inaccesibil vizitării, complexul este o pădure de schele din lemn cu un acoperiş din plastic, iar desenele şi inscripţiile vechi de peste 1.000 de ani sunt pline de mucegai. Din galeriile E au rămas doar pereţii coşcoviţi, iar în bisericile B1, B3 şi B4, precum şi în camera C1, pereţii se exfoliază. Construcţia de protecţie nu a fost încheiată; ea acoperă un sfert din complex (partea de SV) şi nu permite aerisirea