Într-o dimineaţă de la sfârşitul prmăverii anului care a debutat cu tăvălugul demolărilor, unele de-a dreptul orbeşti, care au cuprins şi Râmnicul, la şase şi jumătate în zori, m-am trezit cu un telefon de la Primul Secretar al Judeţului Vâlcii, tovarăşul Teodor Coman, altfel unul dintre cei mai harnici, mai destoinici şi mai devotaţi înţelept ai oraşului nostru, telefon prin care mă anunţa, repet, la şase şi jumătate în zori, că la Râmnic a început asaltul centrului, asaltul demolator fireşte, şi că acestuia îi stă în cale „casa lui Anton Pann cu care ne scoţi dumneata ochii tot timpul, că nu o preţuim cât trebuie” şi sunt aici cu prietenul dumitale Gheorghe Stoica prim vice-preşedinte al Judeţului ca să te asigurăm că am făcut toate fotografiile cuvenite ca să o putem dărâma, cărămida cu cărămidă, şindrilă cu şindrila, ca să o facem la loc cum a fost, exact cum a fost, şi numai cu patruzeci metri mai spre Zăvoi. Altfel nu se poate şi dumneata să nu mai poţi să ne dai în cap cu casa lui Anton Pann.

Am încremenit cu telefonul în mână.

- Nu se poate!, m-am trezit eu strigând în pâlnia telefonului. Exclus! Nu dărâmaţi nimic! Atât mai avem şi noi întreg din vechea istorie a Râmnicului.

- Şi bisericile!, îl aud eu strigând la rândul lui, pe prietenul meu, Gică Stoica. Bisericile rămân în picioare dacă ne ajuţi.

- Cu bisericile te descurci dumneata cu Stoica, adaugă Teodor Coman, el se ocupă şi cu bisericile şi cu popii; eu trebuie să mă descurc cu Anton Pann.

Adevărul este că de culte se ocupa Gică Stoica; departamentul Cultelor se afla în fişa postului unui prim vice-perşedinte.

- Nu dărâmaţi casa lui Anton Pann!, strig eu iar. Şi iar: Exclus!

- Şi ce să facem?, întreabă Coman pe care-l simţeam din glas că-şi pierduse răbdarea şi incepeau să-i piară şi sentimentele de prietenie faţă de mine.

- Îl caut eu pe Iordăchescu şi vin cu el la Râmnic. Îl găsesc eu până mâine şi vin cu el la Râmnic.

-Şi până mâine noi ce facem?, întreabă Coman abia ascunzându-şi nerăbdarea şi parcă şi vedeam buldozerele în spatele lui. Am demolat şi Cofetăria coanei Miţa, parcă iar văd că o să strigi la noi, am dărâmat şi Cercul Militar şi casa lui Simian, am auzit că ţi-a fost naş, şi magazinul de peste drum şi casa lui... cu bicicletele lui; ne împing maşinile de la spate, nu pot să stau o zi în loc.

-T ovarăşe Coman, strig eu iar, casa lui Anton Pann n-are egal!

- Şi bisericile? Strigă din spatele lui Coman prietenul meu Gică Stoica.

- Vin eu cu inginerul Iordăchescu mâine şi lămurim totul.

Mâine eram cu inginerul Iordăchescu, celebrul salvator al bisericilor Bucureştilor, care puteau fi salvate fireşte, cel care translase şi Schitul Maicilor sub ochii mei şi ai Patriarhului Iustin şi am o fotografie chiar din momentul plecării pe şinele de fier a Schitului Maicilor şi, fără precedent, măcar în Europa, translase, sub ochii mei şi ai lumii adunate de faţă pe Ştefan cel Mare, un bloc întreg cu zece etaje şi zeci de apartamente, cu locatarii rezemaţi de grilajele balcoanelor, sau stând la măsuţe şi bându-şi cafeaua în aceste balcoane, în timp ce blocul se deplasa metru cu metru şi minut cu minut spre ... Piaţa Iancului. Acest inginer care mai trăieşte încă, acum când scriu acest capitol adăugitor la Râmnicul meu, - dictându-i maicii Ambrozia Rucăreanu, stareţa Arnotei -, care ar fi meritat să fie ales membru al Academiei Române şi trecut între eroii din timpul războiului demolărilor, acest inginer Iordăchescu, a venit la Râmnicu Vâlcea, în două zile a instalat şinele de cale ferată, a condus săpăturile la temeliile casei lui Anton Pann, a supravegheat zidirea armăturii de fier şi de beton a temeliilor, a trecut şinele de cale ferată pe sub această armătură şi casa a pornit întreagă, aşa cum fusese ridicată la începutul veacului al XVIII-lea, 40 m, până la locul în care se află astăzi, intactă. În timpul zidirii brâului de beton, de pe movilele înalte, de moloz, de jur împrejurul casei lui Anton Pann, într-o seară, transmiteam eu în direct la Televiziunea Română, pornirea casei lui în Anton Pann, sub lumina reflectoarelor, în drumul spre noua ei aşezare, cu tot Râmnicul de faţă!

A doua întâmplare fericită, şi pentru mine bineînţeles, dar şi pentru Râmnic, s-a datorat unei alte clipe izvorâte de soartă în biografia mea. Eram foarte bun prieten cu marele arhitect Cezar Lăzărescu, arhitectul şef al ţării, cel care, lângă Ceauşescu, aproba proiectele noilor oraşe răsărite în urma demolărilor. L-am invitat la Slătioara cu soţia sa pentru două zile, pe care le-am petrecut împreună şi în care Teodor Coman şi Gheorghe Stoica şi Constantin Dinculescu, secretarul cu propaganda, un om de asemenea de excepţie, un învăţător de altfel, un mare suflet oltenesc, cu o mare dragoste pentru Râmnic şi pentru Vâlcea toată, de o vârstă cu mine aproape, trăitor şi astăzi, au venit toţi trei şi au pus pe masa din pridvorul casei mele de la Slătioara proiectele noului oraş Râmnic realizate de tineri arhitecţi şi ingineri ai Institutului de Arhitectură al Râmnicului. Din tot ansamblul hărţilor care cuprindeau, cu mijloacele desenului tehnic, viitoarea înfăţişare a Râmnicului, a centrului său, a oraşului cu blocuri, cu acoperişuri de ţiglă şi de ardezie, trimiţând la imaginea fericită a urbelor din sudul Franţei, din toată acea ţesătură de desen tehnic greu de înţeles pentru un necunoscător, Cezar Lăzărescu a priceput că bisericile, superbele biserici istorice ale Râmnicului, nu fuseseră ascunse de blocuri, ba dimpotrivă, lăsate elegant să respire liber sub cerul înalt la Capelei şi al vechii cetăţi din parcul cu Conacul Boierilor Lahovari, conacul fost al Cucoanei Bica Socoteanu, dintr-un neam care dăduse şi un episcop.

Cezar Lăzărescu, celebrul arhitect şef al ţării, a studiat cu atenţie hărţile, le-a împachetat mângâindu-le parcă şi a spus:

- E în ordine!

Am răsuflat uşuraţi! şi eu descoperisem arta arhitecţilor vâlceni Coman şi Stoica şi Dinculescu ştiau despre ce e vorba, ştiau de ce-l adusesem pe Cezar Lăzărescu la Slătioara, ştiau ce înseamnă: „E în ordine!”

Toamna, Cezar Lăzărescu a acordat premiul Uniunii Arhitecţilor Institutului de Arhitectură de la Râmnicu Vâlcea!

N-a trecut multă vreme şi oraşul a fost vizitat de şeful statului şi şeful statului s-a bucurat să vadă oraşul nou, ca şi când n-ar fi fost schimbat nimic în frumuseţea lui de odinioară şi nimic nu l-ar fi făcut să tresară văzând, şi sigur apreciind în sinea lui, poezia bisericilor domneşti strălucind sub soarele Capelei.

Iată întâmplările care m-au făcut să mă justific sufleteşte ca fiu, cum şi sunt, fiindcă m-am născut în Râmnicu Vâlcea, fiu la acestui oraş şi cum s-au înfrăţit bisericile domneşti şi cum au strălucit bisericile domneşti râmnicene şi sub soarele Slătioarei şi m-au făcut să nu pot deosebi, în dragostea mea, Slătioara de Râmnic şi Râmnicul de Slătioara.

P.S. Teodor Coman are nume de stradă în Râmnic, dar ar merita un nume de stradă şi Gheorghe Stoica şi Constantin Dinculescu!