Zidul ruşinii

Cu câteva excepţii, faptul că au trecut deja 55 de ani de la ridicarea, începând cu 13 august 1961, a Zidului Berlinului nu s-a bucurat de prea mare atenţie din partea mediei noastre preocupată cu evenimentele locale.

Zidul ruşinii, cum a fost pe bună dreptate numit, are multe în comun cu istoria recentă, nu doar din timpul Războiului Rece, dar mai cu seamă după aceea. Înainte însă de a vedea care sunt prelungirile până azi a efectelor divizării europene, să notăm, cu titlu de posibil exemplu, că dintr-o ruşine, Zidul Berlinului este acum un monument memorial unic în felul său. Capitala germană a dezvoltat o întreagă reţea explicativă în jurul acestui dramatic simbol. Practic, niciun vizitator nu poate evita confruntarea, într-o formă sau alta, cu realitatea istorică.

Gestionarea memorială şi muzeală a trecutului este, în legătură cu Zidul Berlinului, pur şi simplu impresionantă. Fundaţia de utilitate publică însărcinată cu prezentarea istoriei zidului, a etapelor construirii acestuia, a victimelor şi făptaşilor, face de mai bine de două decenii educaţie nemijlocită, la faţa locului. Cum se produce acest transfer de cunoaştere şi, în plus, de conştiinţă, ne interesează şi pe noi, cei de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Zidul ruşinii există încă în minţile multora, aşa cum falia dintre drept şi nedrept, prosperitate şi umiliţă, progres şi disoluţie pare să fie mai adâncă decât oricând.

Două colege de la IICCMER s-au bucurat de o bursă de informare la Fundaţia Zidul Berlinului. Scopul este legat de maniera, în contextul nostru dat, de implementare a canalelor de contactare a istoriei prin ceea ce aceasta lasă în urmă, ziduri, dar nu numai. Biografiile sunt deopotrivă de sugestive, aşa cum un obiect, oricât de banal, poate trezi interesul pentru ce a fost. Inclusiv recentul doliu din Casa Regală ne-a arătat că avem un deficit major de raportare coerentă la propriul trecut, indiferent de afinităţi, opţiuni sau convingeri.

Sigur, căderea, la 9 noiembrie 1989, a zidului nu a însemnat doborârea delimitărilor mentale, aşa cum nu a reuşit, nici aproape trei decenii mai târziu, să netezească tranşeele care mai separă naţiunile europene. Zidul ruşinii există încă în minţile multora, aşa cum falia dintre drept şi nedrept, prosperitate şi umiliţă, progres şi disoluţie pare să fie mai adâncă decât oricând. De unde se vede că mai avem un drum lung de parcurs la capătul căruia să putem vorbi despre unitatea funcţională a Europei, pe măsura rădăcinilor şi valorilor acesteia.