Yalta după 70 de ani

Winston Churchill, Franklin Roosevelt şi Iosif Stalin la conferinţa de la Yalta, 1945 FOTO AP

S-a vorbit foarte puţin anul acesta despre Yalta. Numărul celor ce au fost dispuşi să îşi amintească că s-au împlinit 70 de ani de la Conferinţa din februarie 1945 la care au participat liderii SUA, ai URSS şi ai Angliei, conferinţă la capătul căreia au fost stabilite sferele de influenţă şi viitorul Europei pentru cel puţin 45 de ani, a fost extrem de redus.

Presa serioasă şi analiştii politici respectabili au fost preocupaţi de summitul de la Minsk în care au văzut o ultimă şansă de rezolvare a conflictului din Sudul Ucrainei, dacă nu cumva o ultimă şansă de pace, fie ea şi una fantomatică. E foarte adevărat că în unele comentarii au apărut comparaţii, defel deplasate, între întâlnirea din aceste zile dintre Vladimir Putin, Petro Poroşenko, Angela Merkel şi François Hollande şi cea de acum 70 de ani dintre Stalin, Churchill şi Roosevelt. 

Ziarele tabloide şi tabloidizatele televiziuni româneşti zise de „ştiri” au părut mai preocupate de arestarea Elenei Udrea, de semnificaţiile discursului său din Parlament de dinaintea ridicarea imunităţii, de decodarea elementelor non-verbale din el, de spusele sale metaforice din momentul arestării, de cătuşele purtate sau nu, de tăcerile şi vorbirile legate de acest subiect ale fostului preşedinte Traian Băsescu. 

Cu siguranţă nu în acest fel frivol îşi imagina „ieşirea din Yalta” fostul preşedinte francez François Mitterrand acum 30 de ani, când încă jumătate din Europa se afla încă în mâna unui sistem întemeiat pe alte valori decât cele europene obişnuite. False valori, de fapt, care, iată, subzistă încă, şi nu oricum, ci ameninţător, în pofida acelui 1989 miraculos şi izbăvitor. Din cauza capriciilor, a voinţei şi a tertipurilor unui lider în care unii văd un nou Ţar sau un alt Stalin.

În februarie 1945 nimeni sau aproape nimeni din Europa ce îşi dorea mai mult decât orice pacea nu îşi imagina ce va însemna „intrarea în Yalta”. Nimeni din Europa şi nimeni din România. Iată, de pildă, într-un articol apărut la 9 februarie în cotidianul liberal Viitorul, sub semnătura lui Mihail Fărcăşanu, cel ce avea să devină primul director al Serviciului pentru România al Europei libere, se putea citi: „Omenirea civilizată aşteaptă în încordare rezultatele conferinţei celor trei mari puteri, de al căror acord depinde organizarea viitoare a Lumii. Directivele stabilite acolo vor da un nou statut comunităţii internaţionale căutând să aducă în haosul produs de îndelungata stare de război ordinea aşteptată.” 

Binecunoscutul jurnalist socotea chiar că ar fi în măsură să facă pronosticuri optimiste şi scria: „Vom asista la victoria principiilor democrate, la recunoaşterea independenţei şi suveranităţii Statelor, la instaurarea unui echilibru între forţă şi drept, la organizarea pozitivă a securităţii şi a prevenirii războaielor. Va fi, desigur, domnia marilor aspiraţii la care a ajuns civilizaţia: libertatea indivizilor şi a comunităţilor, justiţia socială, propăşirea economică. Nu poate fi nici o îndoială că pe planul principiilor Aliaţii se vor uni pentru a da Lumii hrana spirituală atât de mult dorită: cuvântul păcii, al ordinii şi libertăţii ” (cf. Mihail Fărcăşanu: Viitorul libertăţii. Publicistică din ţară şi din exil-1944-1963, Editura Polirom, Iaşi, 2013). 

Citite din perspectiva a ceea ce avea să se întâmple în România nici o lună mai târziu, la 6 martie, atunci când trimisul Moscovei, Andrei Ianuarevici Vîşinski, „terorist prin vocaţie”, cum inspirat îl numea Corneliu Coposu în Jurnalul  său, în fine apărut la editura Vremea, bătea cu pumnul în masa Regelui Mihai şi îi cerea la modul ameninţător Maiestăţii Sale să schimbe guvernul cu unul „cu adevărat democratic”, cel condus de dr. Petru Groza, notaţiile lui Mihail Fărcăşanu par de maximă naivitate. În contextul de atunci nu era chiar aşa. După cum nu e adevărat că toţi românii ar fi privit chiar fără urmă de îndoială sau cu temeri ceea ce se petrecea la Yalta între 4 şi 11 februarie. 

Iată, acelaşi Corneliu Coposu nota în Jurnal, la 12 februarie 1945, următoarele: „S-a terminat Conferinţa de la Yalta (Crimeea), în timpul căreia, vreme de o săptămână, cei trei mari şi anturajul lor politic şi militar au hotărât soarta Lumii de după iminenta prăbuşire a hitlerismului. Oare s-a ţinut seama şi de nădejdile de bine pe care îndrăzneşte să le încolţească biata noastră ţărişoară, trecută de la o ocupaţie la alta, secătuită de efortul economic şi militar şi rămasă fără sprijin în faţa expansiunii şi a lăcomiei de pământ şi de dominaţie?” (cf. Corneliu Coposu- File dintr-un Jurnal interzis; Editura Vremea, Bucureşti, 2014). 

Astăzi ştim bine că nu a fost deloc aşa, că România va avea parte de o nouă ocupaţie ce va dura 45 de ani, ocupaţie impusă de sovietici şi exercitată nu atât de ei cât de oamenii Moscovei, de comuniştii români. Impunerii cu forţa a guvernului condus de Groza aveau să îi urmeze falsificarea alegerilor din 1946, abdicarea forţată a Regelui şi comunizarea României. Iar declaraţii precum cea a preşedintelui american Truman, din august 1945, declaraţie potrivit căreia SUA şi Lumea liberă nu recunosc nici o împărţire a Europei în zone de influenţă nu au mai putut schimba cu nimic situaţia. „Europa a rămas împărţită, cu o jumătate progresând sub impulsul unor instituţii libere şi democratice, cealaltă afundându-se în totalitarism, pseudo-progres şi, pentru lungi perioade de vreme, într-o teroare politică de neînchipuit”. (cf. Vlad Georgescu- România anilor 80, Jon Dumitru Verlag, München, 1995).

La 15 februarie 1952 într-un Comunicat al Ligii românilor liberi către românii din exil, semnat de preşedintele acesteia, nimeni altul decât acelaşi Mihail Fărcăşanu, se putea citi: „România este în sclavie, cotropită de armatele Kremlinului, despuiată de toate libertăţile, de toate drepturile şi strivită sub o cârmuire impusă cu forţa de către inamic şi care este firesc tiranică, nereprezentativă şi incompetentă”. Cam la fel vor rămâne lucrurile până la sfârşitul anului 1989. Iar această realitate pe care unii dintre noi par tentaţi câteodată să o uite ne este pregnant reamintită de o carte apărută la sfârşitul anului trecut la editura ieşeană Polirom. E vorba despre volumul al doilea Ultimul deceniu comunist- Scrisori către Radio Europa Liberă- 1986-1989, carte asupra căreia voi reveni în viitorul apropiat. Mă mulţumesc acum să observ că respectiva selecţie de documente ne oferă imaginea terifiantă a unei Românii anacronice, nemoderne şi neeuropene ce se îndepărta cu fiecare zi, cu fiecare Plenară, cu fiecare cuvântare a lui Nicolae Ceauşescu, cu fiecare clădire demolată, cu orişice biserică sacrificată, cu fiece sat „sistematizat”, de modernitate şi de civilizaţie. 

Între timp, „ieşirea din Yalta” s-a produs. Promisiunea făcută în 1984 de fostul preşedinte american Ronald Reagan, legată de eforturile pe care Lumea liberă era hotărâtă să le facă pentru „restaurarea comunităţii naţiunilor europene libere” s-au îndeplinit. În primul rând graţie eforturilor acelor ţări pentru care Yalta a devenit simbolul vânzării, al trădării, al dominaţiei sovietice, al împărţirilor forţate şi frauduloase. 

Din păcate, nu peste tot s-a realizat ieşirea din spiritul, din mentalitatea Yaltei. Nu peste tot în Lume şi nu în fiecare din noi.