Aşa că e foarte posibil ca aniversarea fostei Zile naţionale să nu prilejuiască decât două-trei simpozioane de conjunctură, ici-colea, câteva adunări ale veteranilor de război tot mai puţini la număr, sau câteva emisiuni de televiziune leşioase, cu comemoratori diletanţi. Emisiuni generate de o ambiguitate amplificată în timp şi care a făcut ca iluziile libertăţii din august 1944 să se confunde în imaginarul postbelic, aşa după cum scria profesorul Ioan Stanomir (cf. Apărarea libertăţii, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010), cu rădăcinile comunismului însuşi.

Pentru adevăraţii făuritori ai lui 23 august 1944, făuritori care au fost, în principal, Regele Mihai, dar şi fruntaşii Partidului Naţional Ţărănesc, Partidului Naţional Liberal şi cei ai Partidul Social-Democrat, cu sprijinul necondiţionat al armatei, respectiva zi a fost una lipsită de ambiguităţi. Ea a însemnat şi s-a născut drept consecinţa unei necesităţi ivite din colapsul de pe front şi din ezitările, ba chiar din încăpăţânarea mareşalului Ion Antonescu, de a face ceea ce trebuia să facă cu adevărat în interesul ţării. Ion Antonescu, care a fost mai mult decât un simplu prim-ministru, a fost Conducătorul Statutului, a refuzat să aplice strategiile şi să ia măsurile ce se impuneau, a preferat tergiversarea, nu a cerut armistiţiul şi nu a încheiat pacea cu aliaţii. În fapt, Antonescu nu a încercat să salveze ceea ce se mai putea salva. Fie şi numai aceste ezitări şi încăpăţânări ar trebui să tempereze discursul naţionalist-patriotard al admiratorilor săi.

Cine are curiozitatea de a parcurge cu luare-aminte cartea Viitorul libertăţii, apărută în anul 2013 la editura Polirom, carte ce reuneşte bună parte a comentariilor politice ale jurnalistului Mihail Fărcăşanu, fost director al oficiosului liberal Viitorul, iar mai apoi unul dintre fruntaşii exilului românesc, va constata repede că, nici măcar o singură dată, evoluţiile nefericite ulterioare lui 23 august 1944 nu sunt puse în seama evenimentului istoric în sine. Cu atât mai puţin în seama Regelui, aşa cum o fac azi apologeţii lui Ion Antonescu. Care nu se recrutează doar din rândul peremiştilor, vadimiştilor, naţional-comuniştilor suferind de retard accentuat ori al istoricilor pensionaţi nu din motive de vârstă ci din cauza prea multor minciuni adunate în cărţile lor de muncă, fideli şcolii de dezinformare patronată de Ilie Ceauşescu.

Primii vinovaţi pentru comunizarea României, operaţiune ce a început imediat după 23 august, sunt consideraţi de Mihail Fărcăşanu, pe drept cuvânt, înşişi comuniştii români şi complicităţile lor cu Comisia aliată de control, aflată în subordine sovietică. Ei sunt cei ce au făcut ca repunerea în drepturi a Constituţiei democratice din 1923 să fie una mai degrabă declarativă, formală, decât una efectivă.

Repetatele siluiri ale respectivei Constituţii, culminând cu abdicarea forţată a Regelui la 30 decembrie 1947, s-au produs în contextul în care armata sovietică era în ţară şi îşi putea face de cap. Şi şi-au făcut nu doar câtă vreme respectiva armată a fost staţionată pe teritoriul României. Ci şi după 1958 atunci când a fost declanşat un nou val de arestări de natură a-i convinge pe „tovarăşii sovietici că lucrurile sunt sigure în România.

Siluirile despre care vorbeam au fost posibile şi de vreme ce ministrul Justiţiei era un comunist, fie el şi unul „de salon“. În realitate, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost mult mai puţin pur decât au încercat să ni-l arate înălbirile istoriografice de dată recentă, miturile construite în jurul personalităţii sale. Pătrăşcanu însuşi, agent al comunizării, vedea în justiţie un mijloc aflat la dispoziţia puterii populare ce reprezenta nimic altceva decât un sinonim al puterii comuniste ce trebuia, cu orice preţ, instaurată.

Comuniştilor români şi oficialilor sovietici cu soldaţii aflaţi în subordine li s-au alăturat trădările liberalilor lui Tătărăscu sau cele ale unor socialişti. Aceştia, abandonându-l pe Rege, i-au înlesnit lui Andrei Ianuarevici Vîşinski misiunea de a impune la 6 martie 1945 guvernul condus de Petru Groza. În noua situaţie şi în evoluţiile dramatice ce i-au urmat, Regelui Mihai nu i-a mai rămas decât soluţia şi misiunea de a rămâne pe tron ca un simbol al unităţii naţionale şi al speranţei (Mihail Fărcăşanu). Şi Regele a rămas atâta vreme cât i-au îngăduit-o ocupantul sovietic şi aliaţii acestuia.

Neîndoielnic, confuziile de interpretare şi aberaţiile de evaluare cărora le-a fost victimă ziua de 23 august 1944 li se datorează mai cu seamă comuniştilor înşişi, partidului şi liderilor acestuia, dar şi istoricilor de mucava care, prin complicitatea lor, le-au facilitat primilor succesul operaţiunii de privatizare şi de utilizare în scop propriu a evenimentului. O privatizare ce a dobândit un ritm ascendent pe măsură ce PCR se simţea tot mai stăpân într-o Românie pe care din vrerea lor şi cu binecuvântarea Moscovei comuniştii români au deturnat-o de la mersul firesc şi de la normalitate.

Dacă la Conferinţa naţională a PCR din 1945 lui Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a fost destul de greu să vorbească despre rolul determinant al comuniştilor în actul de la 23 august, trebuind să admită că, în epocă, partidul a avut mari slăbiciuni, că era dezarmat din punct de vedere politic şi pradă unor confuzii ideologice, în 1977, mult mai avântatul Nicolae Ceauşescu spunea: „Din momentul izbucnirii războiului, Partidul Comunist Român a acţionat cu toată forţa împotriva politicii agresive a Germaniei naziste, a politicii forţelor reacţionare din ţara noastră, chemând şi organizând în această luptă masele largi populare. Partidul a trecut de asemenea la organizarea acţiunilor de sabotare a maşinii de război, la crearea formaţiunilor de partizani precum şi a detaşamentelor de luptă patriotică, ce aveau să joace un rol deosebit de important în înfăptuirea actului istoric de la 23 august.

Delirul istoriografic al dictatorului se va amplifica în deceniul următor, iar actul istoric despre care vorbea Ceauşescu în 1977 nu a mai fost pentru el şi propaganiştii săi nici lovitură de stat, nici „insurecţie naţională antifascistă, ci, nici mai mult, nici mai puţin decât „revoluţie de eliberare socială şi naţională antifascistă şi antiimperiliastă, ba chiar „desăvârşire a revoluţiei de la 1848, având un singur protagonist şi un unic conducător -Partidul Comunist Român. Fire contradictorie, Nicolae Ceauşescu pare-se că îl admira totuşi în secret pe Ion Antonescu, uneori se credea chiar un continuator al acestuia, mai cu seamă în momentele în care i se reactivau sentimentele antisovietice. De aici, poate, şi îngăduinţa acordată lui Marin Preda şi romanului acestuia Delirul. De aici, poate, şi istoria complicată a cărţii, mai cu seamă a celei de-a doua ediţii.

Până în decembrie 1989 asupra fostei Zile naţionale a României s-au scurs tone de propagandă mincinoasă. Din 1990 încoace, 23 august 1944 e o zi fie uitată, fie cu o semnificaţie denaturată.

Jean Sévillia îşi începe cartea Incorectitudinea istorică, apărută în traducere românească la editura Humanitas, citându-l pe Antoine de Saint-Exupéry care, cu puţin înainte de moarte, exclama: „Îmi urăsc epoca!. Zece ani mai târziu, ne reaminteşte acelaşi Sévillia, Albert Camus scria: „Oricât de răscolitor ar fi acest strigăt, nu ni-l vom putea asuma... epoca este a noastră şi nu putem trăi, urându-ne.

Şi Jean Sévillia comentează: „Îmi urăsc istoria - pare să spună societatea noastră; însă această istorie este a noastră şi nu putem trăi urându-ne.

 În acest mod, sine ira et studio, mi-ar plăcea să se vorbească şi să se scrie acum şi în viitor despre 23 august 1944. Pornind de la premisa că 23 august, cu toate bunele sale, dar şi cu toate relele ce au urmat după, este al nostru, că e parte a istoriei naţionale, că nu îl putem nici urî, nici expulza, ci doar cunoaşte şi evalua cât mai obiectiv şi cât mai puţin manipulatoriu cu putinţă.