SERIAL Boieri mari, Episodul 8: Nicolae Kretzulescu, prim-ministrul care s-a încăpăţânat să predea medicina

SERIAL Boieri mari, Episodul 8: Nicolae Kretzulescu, prim-ministrul care s-a încăpăţânat să predea medicina

Nicolae Kretzulescu, boier, premier şi medic   Desen: Florian Marina

Dincolo de privilegiile rangului social, Kretzuleştii au avut şi responsabilităţi faţă de ţară. În vremuri încărcate de molime şi războaie, aceşti boieri n-au ridicat doar clădiri, ci au încercat să deschidă şi porţi spre literatură, către învăţământul medical şi, în cele din urmă, spre schimbări politice conturate după modelul occidental. Nicolae Kretzulescu, om politic şi medic, a fost apropiatul unor conducători precum Cuza şi Carol I.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cu ramuri prin neamul Brâncovenilor şi al Basarabilor, familia de boieri Kretzulescu a crescut printre locuitorii Ţării Româneşti. Unul dintre înaintaşii lor a fost Dobromir, Mare Ban al Craiovei în secolul al XVI-lea. Cu Dobromir s-a înrudit şi Stan Logofătul din Kretzuleşti, primul care a purtat acest nume de familie, acelaşi cu cel al proprietăţii lui. În 1647, a scris istoricul Alexandru D. Xenopol, Stan Logofătul a ridicat Biserica Creţulescu din Târgovişte, iar fiul lui, logofătul Radu Kretzulescu, pomenit într-o mulţime de documente ale anilor 1600, a fost cel dintâi membru reputat dintre latifundiari. În urma căsătoriei cu Safta Leurdeanu, el n-a primit doar satul Leurdeni drept zestre, ci şi conflictul cu Grigore Gheorghe Ghica, domnul Ţării Româneşti. Leurdenii aveau legături cu familia Cantacuzino, cu care domnitorul nu s-a mai înţeles o vreme. 
 
Fratele lui Radu, stolnicul Matei Kretzulescu, a rămas în istorie drept boierul care avea o predilecţie pentru cultură, îndeosebi pentru cea grecească. De aceea, pe lângă avere, le-a lăsat prin testament fiilor lui peste 100 de volume, o bibliotecă valoroasă pentru Bucureştiul începutului de secol XVIII: „Cărţile de învăţătură pe care le am în catastih tot pre nume scrise în număr de 124: filosoficeşti, gramaticeşti, politiceşti, istoriceşti, latineşti, italieneşti, pe care mai multe din ele le-am cumpărat când am fost la Viena pentru treaba celor doi copilaşi, ca să înveţe greceşte şi mai vârtos italieneşte şi latineşte“.
 
Titlul de paharnic, dar de nuntă 
În „Genealogia Cantacuzineştilor“, istoricul Nicolae Iorga a arătat că Radu Kretzulescu a avut mai multe fete şi numai un fiu, pe Iordache. Acesta ar fi fost un boier fără avere, căruia Constantin Brâncoveanu i-a dat, totuşi, mâna fiicei lui. Iorga a notat şi că era un bărbat credincios, că prefera viaţa de familie şi că, după ce s-a stins, l-au plâns chiar şi ţăranii, căci se comportase cumsecade cu ei. 
 
Fiul clucerului Iordache, Marele Logofăt Alexandru Kretzulescu, s-a născut pe 4 februarie 1779. Pe vremea domnului Constantin Ipsilanti a deţinut mai multe dregătorii, lesne de aflat din însemnările lui: „Leat 1802, decembrie 24 în ziua de ajunul Crăciunului, am îmbrăcat caftan de vtori postelnic halea“. Acesta a făcut nuntă cu Anica Câmpineanu, cu care, pe lângă ceilalţi opt copii, l-a avut şi pe Nicolae Kretzulescu. „În 1806 februarie în 1 joi, m-am însurat şi am luat de soţie pe Anica, fata răposatului vornic Scarlat Câmpineanu“, scria Alexandru Kretzulescu. În ziua aceea, drept dar de nuntă, domnitorul l-a ridicat la rangul de mare paharnic. Vreo 20 de ani, cât au domnit fanarioţii Alexandru Şuţu şi Ioan Caragea, Alexandru Kretzulescu nu a mai ocupat nicio funcţie publică până în primăvara lui 1825. Atunci, Grigore Dimitrie Ghica, noul domn, l-a numit „vel vornic de politie halea“, un fel de 
primar al Capitalei. 
 
Ţara molimelor şi-a revoltelor
În 1813, în timpul marii epidemii de ciumă, care a izbucnit la începutul domniei lui Ioan Caragea, Nicolae Kretzulescu avea doar 1 an. Pentru a feri Capitala de molimă, o soluţie ar fi fost izolarea oraşului, însă foametea nu permitea astfel de măsuri. Atunci, Kretzuleştii s-au adăpostit în Câmpina, la moşia din Lunca Mare, dar nu plecaseră numai ei din Bucureşti de teama bolii. S-au retras şi alţii şi au revenit în vara anului următor. 
 
În acele vremuri cu epidemii, oamenii se refugiau pentru a se feri atât de bolile infecţioase, cât şi de tensiunile politice şi sociale. La revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821, când „aproape toată Ţara Românească s-a turburat şi s-a împrăştiat şi a fost despuiată mult de răsculaţi“, iar mulţi boieri şi negustori au fost păgubiţi, unii dintre ei s-au dus la Braşov, printre aceştia şi Kretzuleştii. În Europa începuse deja Revoluţia franceză în 1789, iar unul dintre scopurile primordiale era desfiinţarea sistemului feudal. 
 
Genealogia Kretzuleştilor, pentru regele Italiei 
La Academia Română din Bucureşti se găsesc două cărţi în limba franceză despre genealogia familiei Kretzulescu. Una dintre ele, „Notice Généalogique sur la famille Kretzulesco Bassaraba“, a apărut la Napoli, cel mai probabil la comanda diplomatului Radu M. Kretzulescu, care devenise principe italian şi voia să-şi consolideze statutul social. Volumul cuprinde teoria lui Haşdeu cum că dinastia Basarabilor îşi are originile în strămoşii daci şi se insistă, de asemenea, asupra descendenţei Kretzuleştilor din Basarabi, cu o oarecare exagerare asupra acestor legături genealogice. Cealaltă lucrare se numeşte „Notice Généalogique sur la maison princier de Kretzulesco“, a apărut la Bruxelles în 100 de exemplare şi a fost dedicată regelui Vittorio Emanuele al III-lea.   
 

Clădiri de-atunci şi de-acum


Palatul Kretzulescu din Bucureşti  Fotografii: Medeea Stan

Haideţi să ne plimbăm pe câteva străzi din Bucureşti şi să privim trei clădiri care păstrează poveşti de-ale Kretzuleştilor. 
Palatul Kretzulescu
Lângă Parcul Cişmigiu, pe Strada Ştirbei Vodă din Bucureşti, la nr. 39, a locuit odinioară familia Elenei Kretzulescu. Aici se află Palatul Kretzulescu şi o puzderie de automobile parcate la intrare. Fiica Mariei Filipescu şi a vornicului Constantin Kretzulescu, născută în 1857, a moştenit terenul şi casele înaintaşilor ei Kretzuleşti, iar la începutul secolului al XX-lea l-a angajat pe Petre Antonescu, arhitectul care a realizat planurile pentru construirea unei clădiri mai mari, în stilul Renaşterii franceze. În 1902, Elena i-a dat următoarea veste primarului Bucureştiului: „Procedând a face o reparaţiune şi transformare radicală a caselor mele, conform planurilor aici anexate, vă rog să binevoiţi a dispune a mi se da autorisarea cuvenită cu aprobarea necesară“. 
 
Într-un număr al revistei „Ilustraţiunea română“ din 1933, un jurnalist a descris interiorul clădirii pe care şi-a dorit-o atât de mult moştenitoarea Kretzuleştilor: „Gobelinuri fine şi, în acelaşi timp, uriaşe acopereau unul singur un perete întreg, iar mulţimea covoarelor imaterializa paşii omului. Tapete de mătase alinau privirile nostalgice, în timp ce plafoanele reprezentau cea mai de seamă bogăţie a interiorului, cu încrustări şi auriri în cari Renaşterea îşi dă mâna cu Bizanţul. Erau draperiile cari cufundau totul în noapte, argintăriile cu toată arta Levantului, tablourile cari reprezentau boieri bărboşi, cu caftane uriaşe, fanarioţi cu părul aranjat în reliefuri de metal. Pretutindeni risipă de bibelouri, figurine, ceasornice de toate mărimile“. 
 
În 1927 Primăria Capitalei a cumpărat palatul de la Elena Kretzulescu, în vârstă de 70 ani, care nu mai putea să-l întreţină. În anii urrmători, spaţiul a găzduit Muzeul de Artă Religioasă, după care a fost sediul Centrului European de Învăţământ Superior al UNESCO. Clădirea aparţine astăzi Ministerului Educaţiei şi nu este deschisă pentru public.
 
Biserica Kretzulescu 
Păşim mai departe pe Strada Ştirbei Vodă şi facem dreapta pe Calea Victoriei, pe lângă Muzeul Naţional de Artă, şi zărim Biserica Kretzulescu, ridicată între 1720 şi 1722 de Marele Vornic Iordache Kretzulescu şi de Domniţa Safta, soţia lui şi fiica domnitorului Constantin Brâncoveanu. „Această biserică – mai bine zis paraclis sau capelă a familiei Kretzulescu – care a dat numele întregului cartier central al Bucureştilor a fost zidită în chiar curtea caselor întemeietorilor ei“, a scris Emanuel E. Kretzulescu, unul dintre moştenitori, într-un „Memoriu asupra Aşezământului Bisericii Kretzulescu“ din 1906. Logofătul a mai construit în apropierea bisericii un han, potrivit acolo, unde era capătul nordic al oraşului la acea vreme.
 
În 1863, capela s-a numărat printre clădirile afectate de secularizarea averilor mănăstireşti, dar, doi ani mai târziu, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a scris un Decret cu putere de lege care spunea: „Biserica Kretzulescu din Bucureşti şi Plăviceni din Olt vor rămânea ca şi până acum sub administrarea familiei Kretzuleştilor sub simpla privighere a guvernului“. În Biserica Kretzulescu, lucrată în stil arhitectonic brâncovenesc, se află icoane din secolul al XVII-lea şi un candelabru comandat, la Paris, în 1837, la Casa Barbedienne.
 
Viitorul bisericii avea să fie însă umbrit de restaurări. Mai întâi, între anii 1842 şi 1843, apoi, între 1935 şi 1936, când arhitecţii Ştefan Balş şi Emilian Miclescu au îndepărtat tencuiala exterioară a zidurilor. O altă recondiţionare a avut loc după cutremurul din 1940, cu magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter. Ulterior, comuniştii au vrut chiar să dărâme clădirea din pricina poziţionării aproape de Bulevardul Victoria, însă mai mulţi arhitecţi s-au împotrivit, alături de ei şi Henrieta Delavrancea. În 1977 a venit un alt cutremur puternic, iar clădirea a avut din nou nevoie de reparaţii, la fel şi după Revoluţie, când a rămas cu urme de gloanţe. Cea mai recentă restaurare a început în 1996 şi a ţinut în jur de şapte ani. 
 
Casa Scarlat-Kretzulescu 
Să ne întoarcem pe unde am venit şi ne continuăm drumul pe Calea Victoriei, până la intersecţia cu Bulevardul Dacia. Aici o luăm la dreapta şi găsim o altă proprietate de-ale Kretzuleştilor: Casa Scarlat-Kretzulescu, şantier în lucru în prezent. Din 1971 până în 2014, clădirea a adăpostit Muzeul Naţional al Literaturii Române. Marele Vornic Alexandru Villara a ridicat clădirea în 1839 în mahalaua Popa Cosma, în apropierea Pieţei Romane de astăzi şi, când Elena, fiica lui, s-a căsătorit cu Scarlat Al. Kretzulescu, i-a dăruit-o acesteia drept zestre. În urma naţionalizării, comuniştii au confiscat casa de la proprietari şi, de-a lungul anilor, spaţiul a adăpostit, pe rând, un pension de fete, biblioteca Ambasadei Germane şi Muzeul Româno-Rus. 
 
În 1998, Emanoil Rudeanu (n. r. – bunica acestuia a fost Ana Lahovary Kretzulescu, fiica lui Nicolae Kretzulescu) a anunţat conducerea Muzeului Literaturii că avea să revendice casa – clădirea fusese moştenită de două descendente ale familiei: Emanuela Kretzulescu, născută Quaranta di Yullino, şi Alexandrina Kretzulescu. La rândul lor, cele două le-au lăsat bunurile lor avocatului Emanoil Rudeanu şi istoricului Mihai Sturdza. Ulterior, Sturdza a cumpărat şi jumătatea de clădire a lui Rudeanu, iar astăzi este singurul proprietar. 
 
Castelul Filipescu-Kretzulescu din Drajna
La Drajna nu avem cum să ajungem astăzi, dar iată câteva informaţii despre castel: în 1854, după căsătoria fiicei lui Alexandru Filipescu cu aga Constantin Kretzulescu, castelul din Drajna a devenit proprietatea Kretzuleştilor. Elena Kretzulescu, soţia generalului Iacob N. Lahovary şi apoi a generalului Panait Warthiadi, nu a moştenit doar palatul din Bucureşti, ci şi acest castel. În urma cutremurelor de la începutul secolului al XX-lea, clădirea s-a deteriorat, iar prin 1914 sau 1915 Elena a început să renoveze castelul împreună cu Dumitru Warthiadi, fiul ei. După 1945, acolo a fost sediul Gospodăriei Agricole de Stat, al unui orfelinat şi, pe urmă, sanatoriu TBC, cunoscut astăzi drept Spitalul de Pneumoftiziologie Drajna. 
La Drajna, Castelul Filipescu-Kretzulescu  Foto: Roxana Radu
 
În prima jumătate a secolului al XX-lea, în jurul numelui Elena Kretzulescu s-ar fi creat o mare zarvă. La Editura Librăriei A.A. Stănciulescu din Bucureşti a apărut în 1916  o carte scrisă de un anume I. Tudor, în care acesta spune: „Adevărul în chestia furtului dela D-na Elena Kretzulescu: un furt simulat: isteria în faţa justiţiei“. Prin septembrie, cu doi ani în urmă, mai multe ziare de dimineaţă publicaseră ştirea cum că Elena Kretzulescu, „o femeie din elita noastră socială, foarte bogată şi posesoarea unui somptuos palat pe strada Ştirbei Vodă“, scrie autorul, „a fost victima unui furt însemnat în bani şi bijuterii“. Elena Kretzulescu renovase castelul de pe moşia de la Drajna, din judeţul Prahova, o restaurare care a durat în jur de doi ani. Un tânăr arhitect, absolvent al Accademia di Belle Arti di Venezia, Cristu Sotiriu, a fost responsabil de lucrări – după ce s-a decis  Elena să recondiţioneze castelul, Săvescu, avocatul ei, i l-a recomandat pe arhitectul Sotiriu. Dar, în vreme ce se puneau temeliile castelului, Săvescu a început şi el să-şi construiască o casă care ar fi valorat vreo 100.000 de lei. Elena a presupus că muncitorii de la casa lui erau plătiţi din fondul lucrărilor castelului şi că arhitectul i-a dat banii avocatului Săvescu. 
 
„Isteriile“ Elenei Kretzulescu
Una dintre concluziile judecătorului care s-a ocupat de caz şi l-a găsit vinovat pe Sotiriu a fost următoarea: „Banii ce se pretinde că s-a furat a trebuit să fi existat în casa de bani în momentul furtului, afară numai dacă prin imposibil ar trebui să presupunem că d-na Kretzulescu şi-a ascuns atât banii cât şi bijuteriile, în scop de a înscena aceasta reclamantă. Or această ipoteză este absolut exclusă pentru că motivul că nu rezultă şi nu ar putea rezulta niciun mobil serios de răzbunare în acest sens şi acesta cu atât mai puţin cu cât 
d-na Kretzulescu este cunoscută în lumea întreagă ca fiind o fiinţă de o familie bună cu creştere şi educaţie“. Dar autorul cărţii a pus comportamentul Elenei Kretzulescu pe seama unei aşa-zise isterii a moştenitoarei. 
 

„Morţii se scoteau noaptea; auzeam carele încărcate trecând sub ferestrele noastre“

În 1823, la 11 ani, Nicolae Kretzulescu învăţa alfabetul chirilic, în timp ce în ţară se răspândea din nou ciuma. Molima a continuat să pună capăt mai multor vieţi cinci ani la rând şi, odată cu izbucnirea războiului ruso-turc şi cu adunarea otomanilor la Dunăre, epidemia a devenit şi mai puternică. În ale lui „Amintiri istorice“, Nicolae Kretzulescu a notat: „Nu rămăseseră ferite de acest flagel decât părţile dinspre munţi, unde cele mai multe familii din Bucureşti se retrăseseră cum putură şi pe unde putură. Părinţii mei şi cu noi, copiii, fugirăm la Lunca Mare“. Dar n-a uitat ce se întâmplase în zilele cât stătuseră în Bucureşti. „Morţii se scoteau noaptea; auzeam carele încărcate trecând scârţâind sub ferestrele noastre“. Atunci au murit vreo şapte medici dintre puţinii din Capitală. Toată lumea ţinea porţile închise, „proviziile se aduceau la poartă“, unde, înainte de consum, erau spălate şi afumate.
 
O revoluţie interioară
Nicolae Kretzulescu s-a pregătit acasă cu profesori greci şi francezi, la fel ca fraţii lui, iar pe-atunci, în familia de boieri îşi făcuseră loc şi ideile Revoluţiei franceze, aduse chiar de dascălii copiilor. A. D. Xenopol a explicat cum „România, deşi foarte îndepărtată de Apus, răsunase şi ea de ecoul ideilor noue liberale eşite din Revoluţia franceză; căci pe lângă francezii emigranţi care aduceau cu ei ideile vechiului regim, erau şi mulţi reprezentanţi ai republicanismului, care răspândeau în jurul lor ideile noue menite a preface masele omeneşti“. La vârsta de 20 de ani, în 1832, când încă mai studia, Nicolae a devenit funcţionar la Registratura secţiei civile a Curţii de Apel, cum şi-a dorit tatăl lui, Alexandru Kretzulescu. În paginile lui de amintiri, viitorul medic a mărturisit că nu i-a fost greu să muncească acolo până nu a ajuns la neînţelegeri cu grefierul, şeful cancelariei. 
Nu rămăseseră ferite de acest flagel decât părţile dinspre munţi, unde cele mai multe familii din Bucureşti se retrăseseră cum putură şi pe unde putură. Părinţii mei şi cu noi, copiii, fugirăm la Lunca Mare
Într-o zi, după încheierea programului, acesta a invitat toţi funcţionarii în biroul lui şi i-a îndemnat să ia din mulţimea de galbeni şi monede de argint de pe masă. Nicolae, cinstit cum voia să fie, când i-a văzut pe toţi bucuroşi de veste, nu şi-a putut controla reacţia: a refuzat cu un ton ridicat să ia parte la împărţirea banilor şi a trântit uşa. Şi de atunci, comportamentul şefului faţă de el s-a schimbat – nimic din ceea ce făcea nu mai era pe placul lui, aşa că la finele anului 1832 şi-a dat demisia. 
 
Apoi, a fost comisar la Ministerul de Interne, unde răspundea de scoaterea la iveală a abuzurilor comise de Sfatul Orăşenesc. „Toate observaţiile mele adresate prezidentului Sfatului orăşenesc şi raportate ministrului (n.r. – Iordache Filipescu) rămâneau fără rezultat; oamenii rău nărăviţi se strecurau printre degete“, scria Nicolae Kretzulescu.  
(Desen dreapta: D. William, 1881)
 
Cu poştalionul spre Paris
Deşi avea un loc de muncă, tânărul Kretzulescu îşi dorea să plece la Paris şi să îşi ia acolo examenul de Bacalaureat, pentru ca apoi să-şi continue studiile şi să ajungă medic. În acele timpuri, în perioada administraţiei militare ruse, Pavel Kiseleff era preşedintele Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti şi cel care a avut mai multe cuvinte de spus la elaborarea Regulamentelor Organice. Unul dintre oaspeţii obişnuiţi la mesele date de Kiseleff era şi Alexandru Kretzulescu, care până atunci participase cu ceilalţi fii, nu şi cu Nicolae. După cea dintâi conversaţie, preşedintele Divanului a aflat despre visul lui Nicolae, l-a susţinut şi aşa a ajuns ministrul Iordache Filipescu, să-i acorde fostului angajat concediu plătit, ca să îşi acopere cheltuielile în anii petrecuţi în capitala Franţei.
 
În jur de 24 de zile a durat călătoria lui Nicolae Kretzulescu cu poştalionul spre Paris. Acolo se aflau o sumedenie de studenţi români, printre care fraţii Filipeşti, Ion Ghica, fraţii Goleşti şi alţii. Pentru că nu se mai descurcau financiar să stea la hoteluri, s-au mutat mulţi dintre ei în aceeaşi casă. Nicolae a studiat pentru Bacalaureat cu un profesor de matematică şi unul de latină, iar de la cel din urmă a aflat şi poveşti despre Revoluţia din 1789, la care participase. 
 
Medicina alături de Flaubert 
Nicolae nici nu şi-a luat diploma, că s-a şi înscris la Facultatea de Medicină şi a urmat cursurile pregătitoare. Apoi, ca să înveţe despre boli şi să asculte prelegerile profesorilor, a dat şi a luat concursul de extern al spitalelor – unul dintre colegii lui a fost chiar scriitorul Gustave Flaubert. Şi iată cum îşi împărţea Kretzulescu timpul în Franţa: dimineaţa participa la cursurile teoretice, după-amiaza învăţa, iar seara, dacă era cald, mai povestea în grădina pensiunii cu ceilalţi colegi din ţară. 
 
Până în 1939, după prezentarea tezei de doctorat, nu a mai revenit acasă. În cei cinci ani cât a lipsit, s-au făcut reforme asupra aplicării Regulamentului Organic, dar sănătatea publică avea în continuare neajunsuri. În Ţara Românească profesau vreo 27 de medici, iar starea actuală nu era cu mult diferită de ce arăta publicaţia „Buletin, gazetă oficială“ din 1833: un singur medic pentru 60.000 de locuitori. În plus, doctorii se confruntau cu afecţiuni venerice şi cu o epidemie de variolă.  
Scopul meu, învăţând medicina, nu a fost şi nu este decât de a ridica profesiunile liberale, atât de dispreţuite la noi în ţară
Bărbierii, medici la ţară 
Învăţământul medical a prins contur în Bucureşti odată cu înfiinţarea şcolii de bărbieri, unde aceştia învăţau cum să ia sânge, să pună ventuze şi să scoată măsele. Chiar în anul în care s-a întors Kretzulescu, domnitorul Alexandru Ghica a ridicat o Şcoală de moaşe, odată cu întemeierea spitalului Pantelimon, unde a lucrat şi boierul. Ba după doi ani s-a ţinut şi un curs de dentistică la Colţea, primul spital din Bucureşti. Marea boierime nu s-a împotrivit acelor proiecte, dar ce îşi propunea Nicolae Kretzulescu era prea de tot pentru ei, şi anume să pregătească bărbierii astfel încât să devină medici la ţară. Boierimea nu voia privilegii pentru aceşti oameni. 
(În fotografie: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza)
 
Odată ce s-a întors în ţară, Nicolae Kretzulescu şi-a pus în minte să întemeieze o şcoală de medicină, aşa că i-a cerut permisiunea lui Ghica şi i-a explicat: „Scopul meu, învăţând medicina, nu a fost şi nu este decât de a ridica profesiunile liberale, atât de dispreţuite la noi în ţară“. De aceea, Xenopol considera că latifundiarul alesese medicina „dintr-o concepţie politică“. Deşi domnitorul a încercat să-l convingă să primească o funcţie administrativă cuvenită statutului său, Kretzulescu a luptat pentru deschiderea Şcolii de Mică Chirurgie, eveniment care a avut loc în 1842, în clădirea Spitalului Colţea. Boierul a fost numit profesor şi activitatea şcolii a devenit curând cunoscută şi în Moldova: în primul an, elevii învăţau despre anatomia şi fiziologia trunchiului omenesc, iar în al doilea an, despre teoria chirurgiei, prin practică. Primul examen pe care l-au dat elevii în jurul unui schelet, ceva nemaintâlnit în Ţara Românească, i-a uimit atât pe gazetari, cât şi pe alţi nobili şi medici. 
 

INTERVIU Filip-Lucian Iorga,  istoric: „Nicolae Kretzulescu a fost unul dintre cei care l-au rugat pe Carol I să nu plece din ţară“


Fotografie: Arhiva personală

Istoricul Filip-Lucian Iorga (34 de ani) a vorbit despre activitatea politică a lui Nicolae Kretzulescu, precum şi despre trecutul familiei boiereşti, ai cărei descendenţi cu acest nume s-au stins. 

„Weekend Adevărul“: Întâlnim numele familiei de boieri Kretzulescu scris şi cu „c“ şi „ţ“. Care este grafia adecvată? 
Filip-Lucian Iorga: Grafia românească e cu „c“ şi „ţ“, dar familia boierească s-a individualizat scriindu-şi numele cu „k“ şi „tz“, iar aceasta este grafia recomandabilă. Mai sunt familii Creţulescu care nu au legătură cu boierii. În general, a existat o influenţă occidentală şi au fost mai multe familii care şi-au transformat numele: fie şi-au dublat o consoană, fie şi-au franţuzit sau italienizat numele. De exemplu, dacă se duceau la studii în Franţa sau în Germania, numele lor suna ciudat şi au vrut să-l adapteze grafiei locului. Kretzuleştii sunt una dintre familiile cele mai importante din Ţara Românească, o familie veche şi mare, cu atestări documentare îndepărtate în timp. Fac parte din grupul marilor familii boiereşti şi, mai mult decât atât, din grupul de familii care pot demonstra că descind, prin femei, din Basarabi, că sunt legaţi de dinastia întemeietoare a Ţării Româneşti. Kretzuleştii sunt stinşi, în sensul că nu mai avem urmaşi bărbaţi cu numele acesta, dar memoria familiei şi patrimoniul simbolic merg mai departe prin femei care descind din familia boierească. 
 
Mai sunt printre noi urmaşi de-ai Kretzuleştilor?
De exemplu, Emanoil sau Manole Rudeanu (n.r. – nepotul Anei Lahovary Kretzulescu). Numele lui l-am auzit prima dată în casa lui Alexandru Paleologu, cu care era foarte bun prieten. E un om care a luptat timp de decenii pentru a recupera bunurile familiei, confiscate de comunişti. Un om curajos şi convins că acest lucru trebuie făcut şi ca o reparaţie morală, nu doar ca un mijloc de a recupera un avantaj material.   
 
Jockey-Clubul Român, pentru descendenţi
Ce înseamnă această reparaţie morală?
O revenire la starea dinainte de regimul comunist. Din păcate, sunt lucruri care nu mai pot fi refăcute, cum ar fi viaţa de la conac. Sunt puţine conace care renasc astăzi în România, pentru că această reînviere presupune o investiţie masivă, pe care cele mai multe familii urmaşe de boieri nu o pot face. Nu se mai pot recupera, bineînţeles, documentele care au fost distruse, bibliotecile care au fost desfăcute şi arse, nu mai pot fi recuperate nici măcar uzanţele şi felul de a se comporta ale acestor familii, pentru că nu s-a schimbat doar epoca, ci şi cadrul material. Şi, cel mai grav, nu mai pot fi recuperate destinele zdrobite de comunism, dacă ne gândim la închisoarea politică, la exil şi la sărăcirea acestora. Sunt, însă, şi lucruri care pot fi recuperate, de la amintirea despre familie, la anumite obiecte, moşii, şi chiar la anumite instrumente de socializare, cum ar fi Jockey-Clubul Român. A fost fondat de boieri şi aici se pot regăsi descendenţi de vechi boieri, cum e şi Manole Rudeanu. Alţi urmaşi prin femei sunt arhitectul Şerban Sturdza şi Barbu Slătineanu, nepotul faimosului colecţionar de artă cu acelaşi nume, care a fost persecutat de comunişti.
Nicolae Kretzulescu a fost unul dintre cei mai convinşi apărători ai aducerii pe tronul ţării a unui principe străin, pentru beneficii precum: stingerea certurilor dintre marile familii pentru scaunul domniei, prestigiul internaţional, raportarea la sultan şi la celelalte capete încoronate ale Europei
Dintre membrii acestei familii, Nicolae Kretzulescu pare să fi avut cel mai puţin timp pentru odihnă.
Ne poate părea surprinzător cât de multe lucruri a reuşit să facă, dar trebuie să ne gândim că eram într-o Ţară Românească şi pe urmă într-un regat în care era totul de făcut. Eram o provincie a Imperiului Otoman rămasă în urmă faţă de restul Europei, cu instituţii aproape deloc, cu legi aproape deloc. Cei proveniţi din înalta boierime, care erau născuţi cumva pentru politică, aveau exerciţiu politic, implicări în treburile statului şi ale comunităţii, aşa că nu puteau să rămână numai medici sau doar profesori. Nu puteau să facă un singur lucru.
 
Susţinătorul Revoluţiei de la 1848 
Nicolae Kretzulescu nu a vrut iniţial să facă politică. 
Da, el a ales o meserie destul de curioasă pentru categoria lui socială. În general, marile familii boiereşti se îndreptau spre Drept, dar el a fost pasionat de medicină. A fost unul dintre părinţii educaţiei medicale în România şi unul dintre cei care l-au încurajat inclusiv pe Carol Davila să dezvolte acest învăţământ medical din ţară. În plus, a scris un tratat de anatomie, publicat întâi cu caractere chirilice, iar după obţinerea Independenţei ţării, cu caractere latine. La 1848, fără să se afle în prim-plan, a fost un sprijinitor al Revoluţiei şi, din cauza asta, a fost arestat şi obligat să plece în exil întâi la Paris, apoi la Constantinopol. A avut după aceea un rol important în timpul lui Cuza şi acela a fost poate chiar momentul de apogeu al familiei Kretzulescu în istoria modernă a României, fiindcă a ajuns prim-ministru al ţării de trei ori sub Cuza şi Carol I, care deja venise pe tron în 1866. Nicolae Kretzulescu a fost unul dintre cei mai convinşi apărători ai aducerii pe tronul ţării a unui principe străin, pentru beneficii precum: stingerea certurilor dintre marile familii pentru scaunul domniei, prestigiul internaţional, raportarea la sultan şi la celelalte capete încoronate ale Europei. A ocupat şi variate fotolii ministeriale, de la Instrucţiunea publică, la Interne şi Justiţie. Ca ministru al Instrucţiunii publice s-a ocupat de normarea învăţământului, care până la această generaţie de ctitori de ţară fusese destul de haotic. Vorbim aici, în primul rând, de instituirea învăţământului primar obligatoriu. A fost şi unul dintre cei care au fondat facultăţile de Drept de la Bucureşti şi de la Iaşi. Aici e de discutat dacă a fost sau nu bine: Kretzulescu a pus umărul la confiscarea pământurilor care aparţineau mănăstirilor greceşti de la Muntele Athos. Sigur că în epoca respectivă a fost un gest curajos şi important pentru ţară. 
 
Care au fost relaţiile lui Nicolae Kretzulescu cu regele Carol I?
Spre sfârşitul vieţii şi al carierei, Nicolae Kretzulescu a fost ministru plenipotenţiar, şeful diplomaţiei româneşti la Berlin, Roma şi Sankt Petersburg, dovadă că regele Carol I avea mare încredere în el, în capacităţile lui de negociere şi de reprezentare a ţării. Un moment important în viaţa politică şi în influenţa lui asupra istoriei ţării a fost cel de la 1871. Din cauza contextului creat de războiul franco-prusac şi de inamiciţia pe care românii o aveau faţă de Prusia, fiind sprijinitori şi mari iubitori ai Franţei, regele aproape că şi-a dorit să abdice. A fost un moment greu în biografia lui şi un moment greu pentru România, iar Nicolae Kretzulescu a fost unul dintre cei care l-au rugat pe Carol I să reziste, să nu plece din ţară. 
 
Kretzuleştii, lângă familiile regale
Există poveşti mai puţin cunoscute despre Kretzuleşti?
În legătură cu familia Kretzulescu este, într-adevăr, o poveste interesantă. Radu M. Kretzulescu, care a trăit între 1864 şi 1942, şi apare în documente şi ca Rodolf – a fost o încercare de a occidentaliza un nume care nu are echivalent franţuzesc – a ajuns să fie diplomat la Roma, la curtea regelui Italiei. La un moment dat, a existat pentru el proiectul de a se căsători cu fiica regelui, dar n-a reuşit, iar în contextul acestei „tatonări matrimoniale“ a avut loc înnobilarea lui: a primit titlul de principe italian de la regele Italiei. În felul acesta, familia Kretzulescu a intrat şi în Almanahul de Gotha. Acolo au intrat, de fapt, doar câteva familii boiereşti româneşti, care fie au fost înrudite cu familii occidentale, fie au primit un titlu occidental, fie au contribuit chiar financiar la includerea lor în acest almanah, în această listă ilustră de familii regale şi nobile europene.
 
citeste totul despre: