Precedentul Ursu

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis recent trimiterea în judecată a celor implicaţi nemijlocit în cazul torurării şi asasinării, în 1985, a inginerului Gheorghe Ursu. Ce implicaţii are acest caz?

Înainte de orice, să amintim de tenacitatea fiului victimei, Andrei Ursu. Acesta avea să ceară în repetate rânduri autorităţilor să se facă dreptate. Pentru a clătina indiferenţa care domnea pe coridoarele Justiţiei, civile şi militare deopotrivă, Andrei Ursu va recurge de căteva ori la greva foamei. Ultima a fost în noiembrie 2014, atunci când l-am vizitat în ultima zi, la sediul GDS, când tocmai primeam vestea anulării de către Procurorul General a rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale (NUP) date dosarelor privind crimele comunismului.

În aproape doi ani care au trecut de la redeschiderea teoretică a tuturor cazurilor până atunci blocate, nu doar că a avut loc procesul lui Vişinescu, finalizat printr-o condamnarea definitivă, sau a lui Ficior, aflat în fază avansată, dar se schiţează la orizont o altă determinare a şefilor Ministerului Public în legătură cu asumarea, cercetarea şi aducerea în faţa instanţei a crimelor de partid şi de stat. Sper foarte mult, ca cetăţean, nu doar ca preşedinte executiv al IICCMER, că vor urma în curând şi alţi paşi importanţi.

Cazul Ursu este important din cel puţin două puncte de vedere. Primul: pentru întâia oară sunt chemaţi să dea socoteală autorul politic al crimei (ministrul de interne), autorul tehnic (şeful Securităţii) şi executanţii (ofiţeri din cadrul aceleiaşi Securităţi). Până acum, atenţia a fost îndreptată exclusiv către cozile de topor ale sistemului. Vinovăţia acestora este, fără îndoială, decisivă în confruntarea legală cu atrocităţile regimului proletar. Însă ei nu au fost niciodată singuri, de capul lor.

Al doilea: se face trecerea de la perioada Dej la cea a lui Ceauşescu. Cazul Ursu contrazice fundamental imaginea unui comunism incipient draconic, impus de sovietici, urmat însă apoi de unul mai blând, cu accente de patriotism şi de modernizare, căruia, la rigoare, am putea să îi fim “recunoscători”. Ei bine, nu! Că sunt unii de altă părere, ignorând evidenţele, totalitarismul comunist a ucis din prima şi până în ultima zi. Conştientizarea acestui fapt va fi, cred, marele câştig la capătul unui proces exemplar. S-a creat precedentul.