Obişnuirea cu răul

Am primit câteva întrebări din partea presei în legătură cu viziunea şi modelul unui viitor Muzeu al Crimelor Comunismului în România (MCCR). Este un semn de încurajatoare curiozitate.

Întâi de toate, unii jurnalişti se şi mă întreabă de ce noi, românii, am întârziat cu un astfel de demers muzeal. Ei bine, să plecăm de la constatarea devenită banală că în cei peste 25 de ani de la căderea comunismului nu au fost integral îndeplinite dorinţele iniţiale: libertate, democraţie, prosperitate, cinste, meritocraţie. Toate acestea nu înseamnă că nu s-au petrecut şi lucruri bune, că nu am avut şi achiziţii pozitive, că nu suntem, per total, mai bine decât în urmă cu un sfert de secol. Mai avem însă multe de recuperat, îndreptat, construit, regândit.

Apoi, tot la capitolul comparaţiei cu alţii, există şi la noi o inerţie a istoriei. Iată, în Germania, chiar şi la şapte decenii de la cel de al doilea război mondial, cercetarea istoricilor scoate noi aspecte la suprafaţă. Societatea românească a parcurs un traseu memorial dificil: de la entuziasmul primelor luni după decembrie 1989 la lehamitea din urmă şi de la nostalgia unor categorii întregi la condamnarea strict retorică, memoria comunismului a fost permanent disputată. Repet, este cumva firesc. Trauma prin care am trecut a lăsat urme adânci. Terapia acestora reclamă un răgaz istoric pe măsură.

Amploarea distrugerilor şi a crimelor perioadei comuniste copleşeşte pe unii şi îi provoacă pe alţii, gata să găsească scuze, să pună în lumină „realizările”, ignorând însă preţul lor. Cred că abia acum, după două decenii şi jumătate, începem să avem distanţa minimă şi să ne privim cu alţi ochi istoria recentă. Este un drum pe care un eventual Muzeu al Crimelor Comunismului din România îl poate însoţi şi orienta. Oricum, suntem în posesia unui consens transpartinic legat de oportunitatea şi necesitatea muzeului, ocazie pe care nu avem voie să o pierdem prin lupte sterile, ambiţii şi vanităţi sau invocând monopoluri imaginare.

În fine, legat de ceea ce nu ar trebui să lipsească din muzeu, cred că nu are cum lipsi ilustrarea coabitării crimei cu normalitatea, aşa cum era aceasta în epocă, a lipsei de libertate cu libertatea, oricât de limitată, a urâtului public cu frumosul personal, în orice timp şi în orice regim întâmplându-se iubiri şi mirări duioase. Acest amestec este, în cele din urmă, definitoriu pentru modul cum răul intră şi locuieşte în istorie, făcându-ne să ne obişnuim cu el, să îl considerăm parte din peisaj, ba chiar să nu ne mai imaginăm viaţa fără el. Obişnuirea cu răul – iată o extrem de dificilă temă muzeală, dar cu atât mai provocatoare.