Neototalitarismul

Se vede deja cu ochiul liber: asistăm la recrudescenţa unui limbaj şi a unor poziţionări care nu ajută cu nimic la construirea statului de drept şi a societăţii post-totalitare. Dimpotrivă.

Agresivitatea de tip neototalitar se manifestă la noi cel mai evident, pentru că este şi cel mai simplu, în etichetarea celor care îndrăznesc să aibă alte opinii, să pună întrebări, să nu confunde cunoaşterea cu eliminarea dubiului şi care, de regulă, preferă ideilor luate de-a gata propria judecată. Cine se comportă astfel se trezeşte pus la zid, acuzat de cele mai grave infracţiuni de gândire. De la xenofobie la naţionalism şi de la rasism la hitlerism, injuriile sunt cu atât mai greu de parat cu cât sunt mai aiuritoare. Exagerarea ca metodă de intimidare.

Dispreţul faţă de diversitate şi dreptul la liberă exprimare se mai vede în refuzul dezbaterii calme. Cei de altă părere nu primesc şansa unei analize oneste şi civilizate. Mai mult, prin presiuni străine de mecanismele democratice şi de regulile pluralismului, cei în cauză sunt puşi pe liste negre şi eliminarea lor din spaţiul public devine scop în sine. Un asemenea extremism naşte, cum este de aşteptat, reacţii extreme. Or, provocarea şi întreţinerea acestora cu bună ştiinţă reprezintă cel mai grav atac la principiile statului de drept.

Evacuarea nuanţelor şi cultivarea unei grile de lectură în alb şi negru face imposibilă diferenţierea între extremismul existent, însă marginal, şi cel indus, dar generalizat. Aşa ajung poziţii dintre cele mai diverse, chiar opuse, să fie puse abuziv sub o unică şi, de fapt, inexistentă umbrelă ideologică. Extremistul „pe bune”, pentru că asumat, împarte brusc cerul ideilor cu intelectualul onest îngrijorat de soarta civilizaţiei europene. Este, să recunoaştem, un atentat masiv la minima claritate etică de care avem în continuare atâta nevoie.

Toate acestea se petrec într-o ţară în care traumele trecutului recent nu au fost nici pe departe vindecate, aşa cum capitole întregi, cu lumini şi umbre deopotrivă, sunt în continuare evitate sau, la polul opus, prezentate unilateral, tendenţios, ticălos. Aşa se explică întârzierea muzeografică şi memorială în care ne aflăm. Rolul elitei, de la cea politică la cea academică, ar consta tocmai de aceea în menţinerea echilibrului ca terapie la seria lungă de dictaturi şi crime. Altminteri, consumaţi în pseudo-războaie de idei, nu o să le facem faţă celor reale.