Am citit însă recent o carte-replică („Ioan Basarab, un domn român la începutul Ţării Româneşti”, Ed.Cartier 2013) dată de doi istorici medievalişti: Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan. Demult nu am citit o critică mai devastatoare, bine argumentată şi uşor accesibilă unui public mai larg. Zilele acestea am avut ocazia să discut cu istoricul Matei Cazacu*. (V.E.)

Vasile Ernu: Dragă Matei Cazacu, cartea „Ioan Basarab, un domn român la începutul Ţării Româneşti” este doar o critică a “teoriei cumane” a domnului Neagu Djuvara sau este ceva mai mult de atît? Ce îşi propune această carte?

Matei Cazacu: Critica teoriei cumane este doar vârful icebergului. Cartea este, înainte de toate, o replică întru apărarea istoriografiei româneşti mai vechi şi mai noi, pe care Neagu Djuvara o desconsideră, ba chiar o calomniază în bloc şi fără nuanţe începând cu Haşdeu, Onciul, Iorga şi Gh. Brătianu până în zilele noastre. Ea este apoi o reaşezare a problemei - întemeierea Ţării Româneşti la cumpăna secolelor 13 şi 14 - cu toate premizele şi consecinţele ei imediate pe terenul solid al documentelor, câte cunoaştem până astăzi.

Este apoi o lecţie de metodă. Deşi este considerată o ştiinţă, e drept nu exactă, ci umană,  istoria nu operează ca matematicile cu teoreme demonstrabile, cu ecuaţii cu una sau mai multe necunoscute ce sunt repede identificate sau ca fizica şi chimia unde experienţele de laborator confirmă sau infirmă o ipoteză fără drept de apel. Istoria permite, ba chiar este nevoită s-o facă, dacă este cu adevărat creatoare, avansarea unor ipoteze, a unor scenarii sau modele pe care cercetarea ulterioară le confirmă sau nu, uneori după decenii sau chiar secole. Istoriografia românească din ultimele secole a construit astfel de modele, unele (general) adoptate, altele respinse. Întemeierea Ţării Româneşti de un voievod român de confesiune ortodoxă este unul din aceste modele general acceptate de istoricii serioşi. Părerile amatorilor, oameni (probabil, uneori) de bună-credinţă, dar fără formaţie ştiinţifică în domeniu, trebuie să rămână în domeniul lor, science fiction. În Franţa, un astfel de personaj a scris o carte la câţiva ani după moartea lui Napoleon I, în care „dovedea" că împăratul nu a existat şi că în realitate e vorba de un mit solar!

Această carte este deci o pledoarie pentru profesionalism, pentru rigoare ştiinţifică şi pentru onestitate intelectuală.

În sfârşit, last but not least, ea este realizarea parţială a unui proiect vechi de aproape cinci decenii. În 1966-67 eram student la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi voiam să fac o teză de licenţă (azi îi zice master, cred) cu profesorul Constantin C. Giurescu. Domnia sa m-a întrebat dacă aveam un proiect şi i-am răspuns că mă pasiona chestiunea întemeierii Ţării Româneşti. Am fost foarte decepţionat când profesorul m-a sfătuit să renunţ la el, deoarece era prea complex (pentru un tânăr de 20 de ani) şi mi-a propus să aleg o monografie de domn muntean : „de exemplu, Vlad Ţepeş!” Această propunere mi-a transformat complet existenţa (nu intru acum în detalii), dar nostalgia vechiului meu proiect nu m-a părăsit niciodată. Şi iată că îl văd realizat de Neagu Djuvara, dar, vai, în ce condiţii!

V.E.: Critica adusă „teoriei cumane” a domnului Neagu Djuvara este devastatoare. Demult nu am mai citit o deconstrucuţie atît de bine argumentată şi nuanţată. Care sînt argumentele centrale ale acestei critici?

M.C: Faptul că Basarab poartă un nume de origine turcă veche (cumană), nu înseamnă că era de această origine.

M.C.: Argumentele centrale ale acestei critici sunt înseşi documentele şi cronicile de epoca neglijate şi/sau ignorate de Neagu Djuvara, deşi sunt adunate şi publicate de peste 200 de ani. Faptul că Basarab poartă un nume de origine turcă veche (cumană), nu înseamnă că era de această origine, deoarece toate mărturiile contemporane şi posterioare precizează că era român şi ortodox. Nu există nici măcar un singur izvor care să afirme această aberaţie care a apărut în secolul 20 la unii istorici unguri. Iar numele lui de botez era Ivanco-Ioanco-Iancu, deci Ioan, un prenume care apare şi în familia Asăneştilor (Asan era porecla unuia din cei trei fraţi), întemeietorii celui de-al doilea ţarat româno-bulgar la 1185-6, care erau români (vlahi). Câţiva cneji şi nobili români din Transilvania secolelor XIV-XV poartă nume de această origine, ca şi un număr foarte restrâns de mari boieri munteni din secolele XIV-XVI. Dar aceasta nu înseamnă ca erau cumani, cum afirmă Neagu Djuvara, citând un filolog ungur de tristă amintire, un adevărat "Fachidiot", pe care îl urmează orbeşte.

Este adevărat, şi nimeni nu contestă faptul că acest popor - de fapt o adunătură de triburi nomade purtând numele grupului dominant, aşa cum au fost hunii, avarii şi pecenegii - s-a instalat în Câmpia Dunării şi în nordul Mării Negre în secolele 12-13 unde au lăsat câteva urme în toponimie (vreo 300 din câteva mii si zeci de mii), câteva cuvinte în limba noastră, câteva morminte şi ceaune de fiert mâncarea. Alţii s-au refugiat în Ungaria de frica tătarilor şi s-au botezat catolici la 1238, urmaşii lor purtând nume creştineşti, astfel că, după această dată, singura indicaţie a originii lor este cea oferită de documente. Aceleaşi documente care spun că Basarab era român şi schismatic (ortodox), iar nu cuman şi catolic!

Neagu Djuvara ignoră fenomenul de modă în antroponimie (nume de persoane), ca de altfel şi în îmbrăcăminte, tehnică, etc. Johnny Răducanu, un talentat cântăreţ de jazz, era oare american fiindcă purta acest prenume ? Sau comuniştii români care şi-au "botezat" copiii Vladimir, Zoia, Saşa, Serghei, Maia (de la 1 Mai) erau ruşi ? Sau românii din Ardeal şi din Basarabia maghiarizaţi sau rusificaţi de funcţionarii stării civile care făceau din Ion Janoş, şi respectiv Ivan, erau ei unguri sau ruşi ? Guadelupa şi Martinica sunt pline de oameni care se numesc Cezar, Iulius, ba chiar Cantacuzino, deoarece au fost botezaţi astfel de funcţionarii stării civile franceze al căror ghid era un dicţionar latin-francez. In plus, Basarab este un titlu, o funcţie în Imperiul mongol, în care cumanii, cei rămaşi în afara Ungariei, au fost înglobaţi după 1241.

V.E.: Susţineţi că medievalistica românescă este sub un asediu paraştiinţific. În ce constă acest asediu şi ce rol joacă domnul Djuvara cu a sa „teorie cumană” ultramediată în această problemă? Oare „cumanomania” nu e un soi de nouă „tracomanie”? Cum credeţi că se explică acest succes imens la public a „teoriei cumane” a domnului Djuvara? Şi de ce credeţi că răspunsurile mai multor istorici importanţi au rămas într-un con de umbră?

M.C.: Tracomania lui Iosif Constantin Drăgan şi cumanomania lui Neagu Djuvara nu pot fi puse pe acelaşi plan, deoarece cea dintâi avea, ca şi slavomania lui Roller, un substrat politic, pe când cea de-a doua este un fenomen de modă, aşa cum la Roma tinerii eleganţi din secolele 4-5 se îmbrăcau şi se coafau după moda "barbară" (gotică sau hunică). Tracomania a fost instrumentalizată de regimul naţional-comunist al lui Ceauşescu pentru a respinge, în numele unei antichităţi venerabile dar, vai, inexistente, moştenirea romană şi creştină care ne ancorează pe noi, românii, în Europa civilizată şi democratică. Tot aşa s-a întâmplat în Germania lui Hitler cu teoria germanismului arian impusă de regimul nazist ca dogmă ştiinţifică. Aceasta, potrivit principiului enunţat de Orwell : cine stăpâneşte trecutul controlează prezentul. Cumanomania a apărut pe un fundal de criză existenţială politică şi economică, de neîncredere în elitele intelectuale şi în discursul lor. Ceea ce i-a dat curaj şi popularitate a fost, o spun cu regret, (mult prea) timida replică a istoricilor români din motive pe care nu e locul să le discut eu acum şi care ţin de demersul personal al fiecăruia din ei.

V.E.: În ultima perioadă, după ce domul Neagu Djuvara a scos mai multe cărţi de popularizare istorică, numele domniei sale a început să devină unul de referinţă în domeniul istoriei cel puţin pentru noi, profanii. Dumneavoastră afirmaţi tranşant că „Autorul se consideră o autoritate în materie de istorie universală, dar cunoştinţele sale provin din lucrări generale sau învechite, care nu ţin cont de cercetări mai recente.. etc” Unde este locul domniei sale în istoriografia românească? Cum se raportează lumea academică faţă de istoricul Neagu Djuvara?

M.C.: Este loc pentru toată lumea cu condiţia, ca la medici, să se respecte ierarhia între specialişti şi generalişti. L-am comparat pe Neagu Djuvara cu "unchiaşul sfătos" venit din lumi şi vremuri apuse, care povesteşte cu vervă şi talent istoria "neamului" pentru copii şi tineret, deci un vulgarizator al istoriei. Câtă vreme istoricii specialişti nu vor face efortul de a scrie pe înţelesul unor cercuri largi de nespecialişti, amatori de istorie, ca francezii Frantz Funck-Brentano, Fernand Braudel, Régine Pernoud, Jacques Le Goff, Georges Duby, Marc Ferro şi Emmanuel Leroy-Ladurie, sau ca numeroşi anglo-saxoni (citez doar pe Steven Runciman, Peter Brown, David S. Landes), cititorii români vor fi siliţi sau tentaţi să se adreseze lui Neagu Djuvara pentru a evita limbajul prea tehnic sau limba de lemn.

Există apoi istorici care fac vulgarizare de bun nivel - în Franţa, Alain Decaux e cel mai cunoscut - dar care nu au pretenţia originalităţii şi în niciun caz nu-şi permit să ignore cu suficienţă documentele şi izvoarele sincere şi autentice. Şi totuşi, în România, Neagu Djuvara a fost numit doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti, dar în "laudatio" se vorbeşte mai mult de activitatea sa politică, diplomatică, de animaţie culturală şi caritativă. In orice caz, nu de Negru Vodă. Iar dacă ar fi să-l plasez în istoriografia română, l-aş aşeza între poligraful Dumitru Popescu (autor de nuvele istorice şi cu haiduci), Bucura Dumbravă ("Haiducul" şi "Pandurul"), Florian Christescu ("Istoria neamului nostru") şi Dumitru Almaş ("Alei codrule fârtate"!).

 


Matei CAZACU (n. 1946), istoric francez de origine română. Licenţiat al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1969), diplomat al École  Nationale des Chartes din Paris (1977), doctor în istorie şi civilizaţia bizantină şi postbizantină al Universităţii Paris I Sorbonne Panthéon (1979), diplomat al École Pratique des Hautes Études (1984). Cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti, apoi la Centre National de la Recherche Scientifique, Paris, conferenţiar la Sorbona şi la Institut National des Langues et Civilisations Orientales INALCO, Paris. Autor a peste o sută de studii ştiinţifice, printre cele mai recente volume: L'Histoire du prince Dracula en Europe centrale et orientale au XVe siècle, Geneva, 1988 (reed. 1996 şi 2006); Au Caucase. Russes et Tchétchènes, récits d'une guerre sans fin (1785-1996), Geneva, 1998; Histoire des Slaves orientaux. Bibliographie des sources historiques traduites en langues occidentales (Xe siècle -1689), Paris, 1998 (în colaborare); The Story of Romanian Gastronomy, Bucureşti, 1999; Des femmes sur les routes de l'Orient. Le voyage à Constantinople aux XVIIIe-XIXe siècles, Geneva, 1999; Basarabia, pământ românesc disputat între Est si Vest, 2 vol., Bucureşti, 2001 (în colaborare); Minuni, vedenii şi vise premonitorii în trecutul românesc, Bucureşti, 2003; România interbelică, Bucureşti, 2004; Dracula, Paris, Éditions Tallandier, 2004 (Premiul Thiers al Academiei Franceze); Gilles de Rais, Paris, 2005; România la 1900, Bucureşti, 2007; Un État en quête de nation. La République de Moldavie, Paris, 2010 (în colaborare); Frankenstein, Paris, 2011 (în colaborare).