Nepotul unui fost gardian pe la mai multe închisori şi lagăre de muncă a aflat, după 1989, despre sistemul concentraţionar al regimului comunist şi despre condiţiile dure de viaţă din aceste spaţii ale luptei de clasă. Chiar dacă nu a putut sta de vorbă cu bunicul pe temă, el murind pe când nepotul avea cinci ani, îl frământă întrebarea dacă a fost nemilos şi vrea să afle detalii. În aşteptarea unui răspuns, tânărul îşi cere iertare în locul bunicului său şi, cu strângere de inimă, îşi mărturiseşte speranţa că acesta nu a făcut totuşi parte din categoria torţionarilor.

Gestul nu este deloc inutil. Dimpotrivă. Fiind rar – nu am auzit de prea multe asemenea asumări peste timp –, el are cumva un statut exemplar. Pentru că ne arată câtă încrâncenare zace în străfundurile ţesăturii sociale de la noi, câtă incapacitate de a înţelege că istoria a trecut prin casele unor oameni care, după ce veneau de la ministere şi locuri de pază, de la razii şi anchete, de la plenare unde aplaudau frenetic şi de la casele conspirative de unde spionau pe proprii lor concetăţeni, ei bine, se aşezau la masă cu familia. Ca şi cum nimic deosebit nu se petrecuse.

Există o simetrie sinistră. Inclusiv copii şi nepoţi de foşti deţinuţi politici, deportaţi sau executaţi nu arată mereu un interes real pentru soarta propriei familii. Dacă până la căderea comunismului scuza putea fi lipsa de informaţii, familiile încercând să îi protejeze astfel pe cei mai mici, să nu îi şocheze, după aceea ar fi avut timp şi căi de cunoaştere. Cumva, urmaşi de torţionari şi urmaşi de victime împart amnezia, dorinţa de a nu se mai întoarce într-un timp ruşinos pentru unii şi brutal pentru alţii. Scapă, psihologic vorbind, cu faţa spre prezent.

Revenind la nepotul de gardian, asemeni actului de justiţie, nici iertarea nu este niciodată prea târzie. Mai ales o societate traumatizată precum a noastră are nevoie de asemenea momente cu valoare terapeutică. Nu putem judeca pe nimeni după familie, nici în bine şi cu atât mai puţin în rău. Cu toate acestea, simpla convieţuire prin indiferenţă nu poate garanta solidaritatea unui corp social. Chiar dacă nu mai pot fi reparate toate abuzurile – cum îi redai unui om tinereţea furată?! –, măcar starea de spirit poate fi alta. Până la urmă, asumarea istoriei este cea mai mare şi mai sigură investiţie în viitor.