Germania în Primul Război Mondial: între frică şi supraîncrederea de sine

Ceea ce fascinează şi ne intrigă cu privire la Primul Război Mondial este tocmai neclaritatea cauzelor sale. Dacă în cazul celui de-Al Doilea putem vorbi cu mult mai precis despre un automatism al revanşardei şi de o claritate a alianţelor, în schimb prima mare conflagraţie globală presupune un alfabet de factori care, chiar odată enumeraţi, tot nu ne dau o explicaţie fără tăgadă.

Să fie vorba despre naţionalismul exacerbat, de darwinismul social care inunda mentalitatea lumii politice, militare şi academice deopotrivă; de colonialism sau pur şi simplu de frica faţă de celălalt?! Şi, dacă tot e să atribuim culpe, cine merită să fie pus în boxa acuzaţilor: Germania, aşa cum ne-am obişnuit să repetăm de cel puţin două generaţii; Austro-Ungaria prin politică sa nesăbuită în Balcani; Marea Britanie pentru că se temea de un hegemon continental care i-ar fi pus în pericol splendida izolare; sau poate micile puteri care, prin simpla lor existenţă şi piruetele diplomatice au întreţinut climatul de instabilitate determinând domino-ul rivalităţilor?! Fascinaţia ne este întreţinută şi de faptul că fiecare epocă tinde, inerent, să reinterpreteze trecutul în funcţie de propriile sale nevoi.[1]

Ceea ce readuce Primul Mare Război în prim-plan, dincolo de aritmetica simbolică a centenarului este că, acum o sută de ani, ca şi astăzi, interdependenţa economică coabita cu maturizarea unei opinii publice internaţionale, engleza şi franceza deveneau lingua franca pentru un număr tot mai mare de oameni, înfrângerea Rusiei de către Japonia la Tsushima în 1904 agita spectrului pierderii monopolului Occidentului, iar fragilitatea situaţiei din Orientul Mijlociu ameninţa să schimbe radical status-quo-ul (atunci era vorba despre naţionalismul arab ce visa la independenţa faţă de otomani, azi avem extinderea Statului Islamic- agent dizolvant al Acordului Sykes-Picot etc). Atunci, ca şi acum, cascada de cuceriri tehnice coexista cu revirimentul misticismului. Atunci, ca şi acum, criza sistemică devenise parte a vieţii de zi cu zi, astfel încât deşi militarismul dădea predicatul zilei şi naţiunile moderne se cizelaseră pe nicovala sa.

Articolul prezent face două argumente:

1) în vara lui 1914 elitele germane trăiau un sentiment dual, unul care înmănunchea simultan teama şi curajul; 2) încrederea aceloraşi elite că se pot accentua instabilitatea internă a principalilor săi adversari prin folosirea unor actor non-statali a cântărit în decizia de a iniţia atacul.

Portretul unui băiat, trilogia „Speranţă sau teamă” FOTO via artfarmmotel.blogspot.ro

Marile puteri între cifre şi realitate

Pornind de la cifrele furnizate de celebra lucrarea a istoricului Paul Kennedy, tradusă şi în română „Ascensiunea şi decăderea marilor puteri”, putem face o serie de divagaţii fertile. Dinspre potenţialul industrial şi bunăstarea per capita spre efectivele militare, tabloul marilor puteri în anteperioada lui 1914 arăta astfel:

Venitul naţional, populaţia şi venitul pe cap de locuitor ale puterilor în 1914[2]:

Comparaţii industriale/tehnologice între alianţele din 1914[3]:

Personalul militar şi naval al marilor puteri, 1880-1914[4]:

După cum se poate vedea, în vara lui 1914 Germania reprezenta un actor internaţional deosebit de puternic în cadrul concertului marilor puteri eurasiatice, ponderea producţiei industriale, a venitului per capita şi al personalului militar/naval plasând-o între primii trei-patru protagonişti de pe scenă. Superioritatea sa materială faţă de Franţa nu scăpa analiştilor.

Chiar dacă Hexagonul poseda o uşoară superioritate numerică la capitolul personalului, Germania domina atât prin potenţial cât şi echipament.

Conform mai multor surse istorice compilate de Paul Kennedy, PIB-ul francez era 50-55% din cel german. Economia se traducea de asemenea în atuuri pe câmpul de luptă, unde Reichul putea pune la bătaie 100 de divizii (comparativ cu cele 80 ale francezilor); 112.000 de subofiţeri bine instruiţi (comparativ cu 48.000 ai francezilor); 4.500 vs 2.500 mitraliere; 6.000 tunuri calibru 77 vs 3.800, toate completate de un monopol cvasi-absolut în privinţa artileriei grele.[5] Poate că Marea Britanie domina mările, dar armata de uscat insulară era redusă, iar aducerea întăririlor din colonii cerea timp. Poate că Rusia deţinea un potenţial demo-economic mai vast, însă acela nu era tradus în capacităţi efective. Cantitatea uriaşă a soldaţilor şi echipamentului rusesc nu putea compensa slaba calitate a ingredientelor socotite. O mare parte din soldaţi erau analfabeţi, pentru a nu mai pune la socoteală că bugetul de apărare apăsa greu asupra mujicului de rând care se răscula adesea, forţând autorităţile să se ocupe în primul rând cu menţinerea ordinii interne. Aşadar, Imperiul ţarilor se vedea obligat să se cucerească pe sine înainte de a-i cuceri pe alţii![6]

Datele materiale prezentate, ca de altfel orice alte statistici nu dau un deznodământ sigur la casele de pariurià alţi factori venind în ecuaţie. Unul din ei este acela că diplomaţia avea să-şi spună cuvântul hotărâtor. Iniţiativele diplomaţilor ruşi, francezi şi englezi au fost uşurate şi de acţiunile nesăbuite ale Kaiserului care, după înlăturarea lui Bismarck, nu s-a mai preocupat de menţinerea alianţei cu Rusia pentru a evita încercuirea. Prinse geografic în menghina Antantei, Puterile Centrale aveau de înfruntat superioritatea acesteia. În altă ordine de idei, nici unul dintre statele implicate direct în conflict, fie ele mari sau marginale, nu erau realmente pregătite pentru ce a avea să urmeze.[7] Statele majore şi ofiţerii superiori aşteptau un blitzkrieg care să tranşeze rezultatul în cel mult câteva luni. De amintit remarca lui Helmuth von Moltke spusă ministrului de externe, Gottlieb von Jagow: „Trebuie să purtăm un război preventiv şi să-i cucerim pe oponenţii noştri atât timp cât mai avem o şansă în această luptă.”[8]

Conştientă de situaţia gravă în care se găsea a la long durée, elita germană a căutat să suplimenteze planurile militare convenţionale cu cele indirecte, ce presupuneau subminarea frontului intern al adversarilor. În vederea respectivului deziderat, au fost căutata şi curtate acele mişcări de eliberare naţională sau reţele de revoluţionari ce puteau fi ajutate să distragă atenţia şi resursele principalilor adversari, Statele Unite şi Marea Britanie. Povestea lui Lawrence al Arabiei se înscrie în literatura clasică de aventuri, dar este departe de unicat. În oglindă, mai multe expediţii germane au străbătut Asia Centrală în speranţa coagulării unor răscoale anti-britanice. Vorbim aici despre misiunile lui:

 1. Wilhelm Wassmuss (1880-1931) în Persia (1915)

 2. Oskar von Niedermeyer (1885-1948) în Afganistan (1914-1916)

 3. Franz von Papen (1879-1969) în Statele Unite (1914-1915)

4. Telegrama Zimmerman, ianuarie 1917.

Dacă obiectul primelor trei era destabilizarea Imperiului Britanic, cea de-a patra acţiune exploata posibilitatea cooptării Mexicului în război contra Statelor Unite. Textul telegramei în cauză, trimis de către secretarul de stat german pe relaţii interne, Arthur Zimmerman (1864-1940), promitea preşedintelui Venustiano Caranza muniţie şi ajutor pentru ca statul latin să recupereze Texasul, New Mexico, şi Arizona de la nord-americani. Odată ce a fost decriptată de către spionajul britanic şi înaintată preşedintelui Woodrow Wilson, şeful de la Casa Albă a făcut public documentul pentru a monta opinia publică împotriva Germaniei wilhelmiene şi a convinge Congresul să susţină intervenţia peste ocean.

Tot atunci Statul Major German a facilitat întoarcerea lui Vladimir Lenin în Rusia pentru a face agitaţii şi răsturna regimul ţarist- eveniment ale cărui consecinţe nu mai au nevoie de introducere.

Probabil că cea mai spectaculoasă dintre tentative, mai ales dacă este să judecăm din prisma rezultatelor a fost ajutorarea revoluţionarilor indieni grupaţi în Partidul Ghadar. Ghadar/ Ghadr („revoltă” în limba urdu) face referire la o reţea transnaţională de revoluţionari indieni care fusese formată la San Francisco în 1913. Metodologia lor presupunea provocarea unui şir de atentate în Bengal şi Punjab, Asia de Sud-est şi Singapore.  Ataşatul militar german, von Papen a orchestrat mai multe transporturi de armament pe apă ce ar fi trebuit să alimenteze pe răsculaţii anti-britanici din Asia. Din păcate pentru planul venit de la Berlin, coordonarea a fost defectuoasă şi nu s-a obţinut magnitudinea dorită. Cu toate acestea anarhiştii din nordul Indiei, ca şi cei din Burma şi Singapore au reuşit o serie de atentate şi rebeliuni între februarie şi august 1915. În cele din urmă autorităţile britanice le-au pus capăt. O parte din ghadarieni au fost prinşi în 1917 în Statele Unite fiind deferiţi justiţiei. A rezultat ceea ce s-a numit Procesul hindo-german (noiembrie 1917-aprilie 1918)à unul dintre cele mai lungi şi costisitoare din America. Concomitent cu trimiterea după gratii a garniturii de lideri, Partidul Ghadar se fragmentează între cei ce apreciau direcţia naţionalistă şi comuniştii seduşi de mesajul Moscovei. Organizaţia a continuat până după 1948, cel mult la nivel nominal, subexistând mai mult ca platformă de întâlnire a vechilor nostalgici de altă dată.[9]

Discuţie

Istoria Marelui Război este adesea spusă din perspectiva statocentrică, analizele concentrându-se pe comportamentul şi potenţialul diferitelor naţiuni angrenate în piesă. Mai puţin sunt luate în considerare fenomene non-statale care nu ţin cont de graniţe, precum religiile, ideologiile, celulele teroriste ori revoluţionare. Este drept că niciuna dintre acţiunile de mai sus nu au schimbat fundamental economia generală a evenimentelor (cu excepţia Revoluţiei din Octombrie), dar factorii non- şi trans-statali au suplimentat planurile militare convenţionale ale celui de-al Doilea Reich. Articolul de faţă a adus argumentul că posibilitatea instrumentalizării reţetelor revoluţionare din lume a întărit hotărârea Berlinului de a ataca Franţa, în pofida superiorităţii de mărime a Antantei. Pornind de aici sugerăm un model pe care îl vom numi strategico-subversiv concentric (SSC) al cărui enunţ sună astfel: 

Atunci când un stat este încercuit de adversari mai slabi decât el luaţi individual, dar mai puternici decât împreună, statul în cauză va utiliza o dublă măsură pentru a sparge încercuirea:

a) va încerca să sperie sau să înfrângă adversarii convenţionali prin intervenţii preemtive/preventive şi

b) va căuta alianţa cu acei actori non-statali care pot submina frontul intern al adversarilor săi.

Ilustraţia de mai jos descrie harta planurilor germane în funcţie atât de actorii statali, cât şi de cei non-statali. Primul cerc este acela al confruntării militare directe (săgeţile negre redau simplifica direcţiile principale de luptă); cel de-al doilea cerc (săgeţile violete) este cel diplomatico-subversiv şi prezintă principalele operaţiuni subversive (San Francisco, Mexic, St Petersburg, Imperiul Otoman, India, Burma, Singapore,etc).

Deşi conceput ad-hoc pentru situaţia din Primul Război Mondial, modelul SSC poate fi extrapolat şi pentru alte exemple istorice, precum iniţiativa americană de a sprijini lupta mujahedinilor afgani contra Uniunii Sovietice între 1980-1989. Ca şi Germania wilhelmiană, SUA era superioară URSS-ului la mai multe capitole, dar acesta deţinea superioritate: 1) teritorial-demografică; 2) la capitolul balistic; 3) o ideologie care poseda însă numeroşi adepţi, inclusiv pe teritoriul american. De aceea Iniţiativa de Apărare Strategică (Strategic Defence Intiative- SDI, 1983) a preşedintelui Reagan a fost suplimentată de operaţiunile CIA în numeroase planuri obscure pentru a submina Uniunea Sovietică pe cale indirectă.

Similar, putem deschide o discuţie pentru a vedea dacă Rusia lui Vladimir Putin de astăzi nu folosesc acelaşi reţetar. Aceasta este militar superioară celor mai multe dacă nu chiar tuturor statelor europene luate individual, însă este înapoiată la mai multe capitole, de la tehnologie la starea de sănătate a populaţiei. De aceea Kremlinul îmbină ameninţările manifeste cu forţa sau şantajul energetic cu flirtului faţă acele mişcări naţionaliste care-i pot fi favorabile şi pot deturna atenţia liderilor europeni.[10]

O versiune anterioară a acestui articol a apărut pe site-ul geopolitics.ro                            

[1] Putem să ne întrebăm care vor fi interpretările viitorului, atunci când Asia sau Africa (devenită şi ea regiune emergentă) vor genera literatură dedicată subiectului. Cu destul de multă siguranţă, începutul de secol XX va fi privit din perspectiva colonialismului, a impunerii valorilor omului alb, al capitalismului şi creştinismului. Vezi în acest sens site-ul de la The World War I In Africa Project, http://www.okayafrica.com/news/world-war-i-in-africa-project/#slide1  şi http://wwiafrica.ghost.io/

[2] Paul Kennedy, Ascensiunea şi decăderea marilor puteri. Transformări economice şi conflicte militare din 1.500 până în 2000, traducere Laurenţiu Ursu, Teodora Moldoveanu, Lucia Dos, Ramona Lupu, postfaţă Andrei Miroiu, Polirom, Bucureşti, 2011 p.229

[3] Ibidem, p.241

[4] Ibidem, p.195

[5] Ibidem, pp.211-212

[6] Ibidem, p.221

[7] Concluziile mesei rotunde „Românii la începutul <Marelui Război>” organizată de Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, Cercul Militar Naţional, 25 septembrie 2014

[8] Louis Decimus Rubin, Jr., The Summer the Archduke Died: Essays on Wars and Warriors, The Curators of University of Missouri, Missouri, 2008, p.21

[9] Thomas G. Fraser, Germany and Indian Revolution, 1914-18,  Journal of Contemporary History, Vol. 12, No. 2 (Apr., 1977), pp. 255-272

Maia Ramnath, Decolonising Anarchism: An Antiauthoritarian History of India’s Liberation Struggle, AK Press and Institute for Anarchist Studies, Washngton D.C., 2011

[10] Andrew Foxall, Putin has far-right admirers all over Europe, and they’r up for elections this month, The New Republic, 20 May 2014