Exilul parizian  în „fişele diplomaţiei de la Paris”

Klaus Iohannis, la întâlnirea cu Siaspora FOTO Tatiana Bejenaru

Fără îndoială, în diferite perioade de timp, cultura diplomaţiei franceze a inspirat pe orice român aflat în capitala Franţei  iar „diplomaţia exilului românesc postbelic” a coexistat cu cea oficială reprezentată de diplomaţii românii, trimişi din partea regimului de la Bucureşti.

Ultimile ştiri despre modul de gestionare a unor invitaţii de către câţiva oficiali ai diplomaţiei româneşti de la Paris către reprezentanţii comunităţii româneşti au trezit, pe bună dreptate, indignarea.Nu am să insist asupra subiectul care este deja cunoscut şi regretabil, ci doresc să subliniez că prezenţa, activitatea şi acţiunile românilor din exil nu au trecut neobservate de către Legaţia României de la Paris. Rapoartele şi fişele diplomatice întocmite la finele celei de-a doua conflagraţii mondiale, ne oferă un tablou inedit despre lumea exilului parizian.

Franţa, în special, Parisul a fost tărâmul unde s-au îndreptat cei mai mulţi dintre exilaţii români. Exilul parizian postbelic s-a aşternut filă cu filă într-un capitol de istorie al românilor  care a cunoscut printre cele mai  interesante pledoarii sau memorii ale românilor adresate unor foruri internaţionale cu scopul de a face cunoscută situaţia românilor din ţară. În timpul Conferinţei de la Paris din 1946 asistăm la o acţiune  a membrilor exilului românesc care au adresat forumului păcii mai multe memorii, materiale documentare şi scrisori prin care solicitau  ca România să fie tratată conform normelor de drept internaţional. Un rol esenţial în aceste demersuri ale „diplomaţiei exilului românesc” i-a revenit lui Grigore Gafencu, fost ministru de Externe al României (1938-1940) şi reprezentant diplomatic la Moscova (1940-1941). Gafencu a avut şi misiunea de a încerca o apropiere a membrilor exilului românesc din Europa de Vest.

Notele informative întocmite  de funcţionarii Legaţiei de la Paris  ne oferă o viziune asupra fenomenului exilului parizian. Într-o notă informativă din 1949 se menţiona: Franţa a devenit în ultima vreme locul de adunare şi concentrare al tuturor duşmanilor regimului din ţară; cafenele şi localuri din centrul Parisului sunt pline de transfugi şi faliţi din toate contigentele şi din toate categoriile; legionari şi criminali de război veniţi prin toleranţa serviciilor franco-americane din Austria şi Germania [...]”[1]. „Duşmanii regimului din ţară” era una din etichetele folosite de către funcţionarii legaţiei de la Paris pentru cei care militau pentru valorile democraţiei româneşti.

Potrivit unui alt raport informativ al Legaţiei României de la Paris din 14 martie 1951, capitala Franţei, „avea  rolul unei adevărate staţii de triaj. Aici soseau oameni politici, ziarişti, profesori, militari, foşti prizonieri de război, oameni de afaceri români”[2]. Pe de altă parte, la data de 26 noiembrie 1945, rapoartele politico-diplomatice ale Franţei la Bucureşti anunţau pe şeful Quai d’Orsay-ului despre naşterea unei emigraţii politice la Paris[3].

Pe viitor, rămâne speranţa că valorile şi „cultura diplomaţiei exilului postbelic” să rămână un model de protocol de referinţă în relaţia cu românii de pretutindeni şi, mai ales, la Paris centrul „diasporei” culturale şi politice.

[1] Arhiva MAE, fond Franţa, 1945-1949

[2] Arhiva MAE fond Franţa, 1945-1949, raport nr. 236 din 14 martie 1951

[3] Valeriu Florin DOBRINESCU şi Ion PĂTROIU, Documente franceze privind începutul organizării exilului românesc, Editura Vremea, Bucureşti, 2003.