De ce-i fascinau comuniştii pe publiciştii interbelici

Anticomunismul feroce a tratat fenomenul comunism interbelic la nivel de pamflet ieftin. Lipsa de înţelegere obiectivă, indispensabilă apropierii de orice moment istoric, simplifică realităţile, categoric complexe. Comunismul a fost de inspiraţie sovietică. S-au numărat printre comunişti şi mercenari în slujba Moscovei. Au fost însă şi oameni care au crezut. Cum, printre cei care i-au admirat pe comunişti s-au găsit şi oameni sinceri.

Comuniştii seduc prin dârzenie, prin sacrificiu, prin credinţa într-un ideal, într-o lume a laşităţilor de tot soiul, a compromisurilor ieftine, a lipsei oricărui ideal. Semne ale felului lor de a fi se întâlnesc peste tot. Le observă chiar şi ziariştii. În serialul „Pe urmele incidentelor de la C.F.R.“, dedicat afacerii Griviţa, Nicolae  Crevedia surprinde, în „Calendarul“ din 23 februarie 1933, o scenă:

„În dimineaţa de 15 februarie eram la Prefectura de Poliţie. În curte aştepta automobilul închisorii Văcăreşti - duba - pentru a transporta o serie dintre cei arestaţi în cursul nopţii.

După cîteva minute, jandarmii escortau spre maşină un convoi de tinere fete care intrară în dubă cu seninătatea cu care ar fi intrat în Rai. Personal - şi noi toţi care scriem la acest ziar - nu împărtăşim, precum se ştie, trista ideologie comunistă, care însufleţea anii fragili ai domnişoarelor actualmente la Văcăreşti. Gestul franc cu care înfruntau destinul lor eronat merită însă menţiunea aceasta“.

Autorul, altminteri bun scriitor, compară imediat consecvenţa tinerelor comuniste cu şerpuirile tinerilor politicieni burghezi. În detrimentul acestora din urmă, fireşte:

„Am cugetat cu amărăciune, în momentul acela - la zig-zag-urile... ideologice pe care le-au făcut în ultimul timp cîţiva tineri care şi-au făcut studiile în străinătate, pe seama bugetului burghez al Statului românesc, pe care acum îl lapidează în chipul cel mai imund cu chiar plumbul gazetelor guvernamentale“.

Comparaţie de mucalit, pe care o fac toţi oamenii lucizi din epocă. Atât comuniştii, cât şi legionarii impresionează în vremuri de relaxare morală. Concluzia lui N. Crevedia pare firească în atare condiţii:

„Între oile rătăcite care dorm acum pe scîndurile Văcăreştilor şi între junii măgari care - prin atîtea tertipuri ideologice, au ajuns şi-n parlament, cred că se ghiceşte în care balanţă atîrnă stima noastră“.

1929. Alexandru Dobrogeanu-Gherea, comunist condamnat la 8 ani recluziune, declara greva foamei. E a cincisprezecea zi. În „Bilete de papagal“ din 17 februarie 1929, Tudor Arghezi consacră evenimentului tableta Alexandru Dobrogeanu-Gherea. Temelia teoretică a intervenţiei?

Admiraţia faţă de cel care se sacrifică pentru un ideal:

„Desigur că nu te poţi apleca să iei piatra de jos şi să arunci cu ea într-un om, a cărui carne, stăpînită de o idee, poate să îndure foamea cu seninătate şi suferinţa cu darul muceniciei. Sinceritatea în orice convingere, fie cît de străină şi de adversă adaptărilor noastre la necesităţi, e averea morală a omenirii şi constituie un rezultat al culturii, în accepţia ei integrală“.

Şi alţi scriitori, publicişti, intelectuali din anii interbelici şi-au arătat simpatia faţă de comunişti mai întâi şi faţă de legionari, mai apoi, pentru tăria de a suferi în numele unei idei, al  unui ideal.

Resorturile acestei atitudini trebuie căutate în spectacolul oportunismului desăvârşit, oferit inteligenţei de oportunismul politicianist interbelic.