Articol publicitar

Dacă Bach ar fi băut Nespresso

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
UU

Povestea e scurtă şi am mai spus-o cu alte ocazii. Se petrece în prima jumătate a veacului al XVIII-lea. Un tată, al cărui nume aproape îl predestinează pentru un fel de a fi, Schlendrian (cum ar veni, Înnămolit), este enervat, disperat şi exasperat de pasiunea pe care tînăra sa fiică, Lieschen, o are pentru cafea.

Fata bea cafea după cafea (pare a fi dezvoltat chiar un soi de dependenţă, dacă îl asculţi pe tată-său) cu plăcere extatică şi nu renunţă cu nici un chip. Schlendrian bombăne ca un urs nervos şi o imploră pe Lieschen să nu mai bea cafea. Ea îi răspunde că nici prin cap nu-i trece: „Dacă nu beau cel puţin trei ceşti de cafea pe zi, mă usuc“ şi zice în continuare: „Ah, dulce cafea! Mai dulce decît o mie de săruturi, mai catifelată decît vinul muscat“. Ca orice tată enervat de tupeul fiicei, Schlendrian trece la ameninţare, şantaj, ultimatum: „Dacă nu te laşi de cafea, nu mai mergi la petreceri, nu mai ieşi la plimbări“. „Foarte bine“, zice Lie­schen, „lasă-mi doar cafeaua în pace.“ Schlendrian plusează: „Nu-ţi mai cumpăr haine!“ „Mă descurc şi fără, dar nu te atinge de cafeaua mea“, vine răspunsul încăpăţînat. „Nu te mai las să te uiţi pe fereastră!“ „Foarte bine, cafeaua rămîne!“ Atunci, Schlendrian joacă ultima carte: „Dacă nu laşi cafeaua, nu te mai mărit!“ Ei, aici e o mică problemă… Şireată, Lieschen se face că cedează: „Bine, decît să nu mă mai mărit, mai bine abandonez cafeaua, dar te rog să te duci să-mi aduci un soţ chiar acum.“

Schlendrian e foarte încîntat şi pleacă în oraş să caute ginere. Numai că Lieschen a avut grijă să răspîndească, încă înainte de ieşirea tatălui din casă, vestea că nu acceptă să se mărite decît dacă în contractul nupţial se specifică dreptul ei la trei cafele pe zi. Tînărul care răspunde imediat pozitiv cînd Schlendrian îi oferă mîna fiicei lui este gata să accepte să ia de soţie o cafegioaică împătimită. Şi astfel, plăcutul obicei al băutului cafelei a fost salvat. În final, şi tatăl acceptă pasiunea fiicei. Concluzia la care ajung toate personajele poveştii: e absolut natural să bei cafea! În fond, Lieschen s-a „luptat” pentru normalitate. I-ar fi fost mult mai uşor dacă pe vremea aceea oamenii s-ar fi putut bucura de deliciul unui Nespresso. Schlendrian nu ar fi fost atît de pornit pe obiceiul cafelei, pentru că ar fi auzit adesea în casa lui sunetul molcom al nespressorului, asemănător unui motan care toarce, apoi ar fi simţit în aerul locuinţei aroma cafelei, nu ar fi rezistat şi ar fi gustat-o, iar din asta, orice băutor de Nespresso ştie, nu te mai poţi întoarce: you go Nespresso, you never get back.

777

Uşurică poveste, nu-i aşa? Dacă ar fi să o pună un compozitor pe muzică, la cine v-aţi gîndi? Ce compozitor s-ar preta la aşa ceva? Multe nume, probabil, vă vin în minte rapid, dar la Johann Sebastian Bach nu v-aţi gîndi. Cum adică, regele orgii, sfîntul muzicii catedralice, geniul pios care a dus sunetele aproape de Dumnezeu cum nu le-a mai dus nimeni vreodată, compozitorul „Patimilor“ şi al „Artei Fugii“, misticul arhitect al sunetelor pure, mintea cea mai complexă a vremii sale? El să scrie muzică pentru aşa ceva? Păi ce, e Moga? Ei bine, da, Bach însuşi a compus muzica acestei povestioare nostime şi scandalos de superficiale. Însă povestea acestei cantate e mai interesantă decît libretul ei pentru că este o poveste a marii culturi europene a cafenelei.

Aşadar, în 1702, un anume Gottfried Zimmermann, proprietar de cafenea la Leipzig, îl convinge pe Georg Philipp Telemann să instaleze în cafeneaua lui ansamblul muzical vocal-instrumental alcătuit din studenţi pe care îl conducea, urmînd să dea aici concerte săptămînale. Argumentele lui Zimmermann erau pur negustoreşti: cafeneaua lui era aşezată pe Katharinstrasse, cea mai elegantă stradă a oraşului, nu va lua nici un ban pentru găzduirea concertelor şi nici nu va vinde bilete la intrare, accesul spectatorilor la concert fiind liber. El va cîştiga suficient din vînzarea cafelei către spectatorii care vor veni la concertele maestrului Telemann. „Pe voi vă ascultă lumea şi eu vînd cafeaua“ – cam aşa suna deal-ul. Muzicianul a acceptat.

Totul a mers din ce în ce mai bine, dar în 1705 Telemann a părăsit Leipzig-ul pentru un post bun de capelmaistru la curtea unui nobil polonez. Zimmermann, devenit un fel de impresar fără să vrea, a început să caute alt dirijor pentru ansamblul studenţesc, pe care nu-l voia desfiinţat după plecarea lui Telemann, deoarece aducea mulţi clienţi cafenelei. Ansamblul a continuat să funcţioneze cu dirijori mai mult sau mai puţin celebri, pînă în 1729, cînd a fost preluat de Johann Sebastian Bach. Divinul Cantor se instalase la Leipzig încă din 1723 şi Zimmermann l-a vrut de la bun început. Totuşi, i-a luat şase ani să-l convingă pe Bach să facă muzică în cafeneaua lui. Iar argumentul convingător a fost chiar cafeaua. Bach consuma cu plăcere, iar Zimmermann avea marfa cea mai bună. Era o chestiune de timp ca Bach să ajungă un client fidel al cafenelei, să-i placă şi să simtă că locul poate fi un fel de laborator pentru muzica sa – cel puţin pentru muzica sa profană. Dar dacă Zimmermann ar fi avut la vremea lui în cafenea cele 25 de sortimentele de cafea Nespresso plus ediţii limitate? V-aţi gîndit cum s-ar fi scris istoria? Vă spun eu: lui Bach nu i-ar mai fi luat şase ani să se hotărască să colaboreze cu el. I-ar fi luat exact 10 secunde să accepte să preia ansamblul de muzicanţi al cafenelei. 10 secunde după ce primii stropi de Nespresso s-ar fi rostologit pe gîtul ilustru al celui mai ilustru dintre iluştrii muzicii.

Ridic ceaşca transparentă cu acest N discret încrustat în ea, simt mirosul unui Nespresso nepieritor şi îmi imaginez deja cum ar fi schimbat Nespresso istoria dacă ar fi venit pe lume mai repede. Să zicem cu 200 de ani mai repede. Atîta doar: Nespresso. Vorba aceea: What else?

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite