Cu o sută de ani în urmă. Povestea ziarului „Adeverul” din 15 august 1916, care anunţa intrarea României în Primul Război Mondial

„În sfârşit“, titra Adeverul în ziua intrării României în Marele Război

„Adevărul“ vă oferă, în exclusivitate, reproducerea integrală a unui ziar-document: „Adevĕrul“ din 15 august 1916, ziua în care România a început lupta pentru unire, în Primul Război Mondial. Vă prezentăm contextul istoric al ieşirii din neutralitate, alături de povestea exemplarului reprodus şi a înscrisului olograf de pe prima pagină.

Ziarul „Adevărul“ din 15 august 1916 anunţa intrarea României în conflictul mondial şi prezenta detaliat evenimentele care au dus la hotărârea istorică. Era întâia zi de război. Regele Ferdinand dădea proclamaţia de război şi se începea mobilizarea generală. Se instituia starea de asediu şi ministrul Instrucţiunii Publice, I.G. Duca, anunţa înfiinţarea cenzurii. Se informa populaţia că, până la 15 septembrie, guvernul oprea distribuţia de zahăr. Ţara intra în faza în care îşi canaliza toate resursele către susţinerea războiului.

Nu avea să fie uşor. Nici prima noapte de război nu fusese deloc liniştită. Diplomaţii francezi, englezi şi ruşi – aliaţii României – forfoteau care-ncotro, pe la rege, pe la legaţii, pe la Marele Stat Major. Se făceau ultimele pregătiri, se transmiteau cele mai noi ordine, se schimbau ultimele cuvinte cumsecade cu cei ce se împotriveau războiului împotriva Puterilor Centrale. În noaptea de 14 spre 15 august, România închisese frontiera cu Austro-Ungaria şi lansase atacul. Ostilităţile erau deschise.

Descătuşarea

Pe 14 august 1916, la ora 21.00, ministrul plenipotenţiar român la Viena, Edgar Mavrocordat, înmâna declaraţia de război Imperiului Austro-Ungar. România intrase în conflictul mondial. Decizia fusese luată cu câteva ore mai devreme, în cadrul Consiliului de Coroană de la Cotroceni. Întrunirea avusese caracter pur consultativ, era liberă de constrângeri constituţionale, însă hotărârea avea să fie respectată de regele Ferdinand. Aşa era obiceiul lăsat de Carol I. Consiliul reunea membrii guvernului, preşedinţii celor două camere ale Parlamentului şi alţi oameni politici importanţi, printre care liderii opoziţiei – conservatorii Al. Marghiloman, P.P. Carp şi Titu Maiorescu.

După încheierea întrevederii, străzile Bucureştiului au fost inundate de un puhoi de cetăţeni exaltaţi, îmbătaţi de entuziasmul intrării în război. Toată suflarea românească aşteptase acest moment – marea şansă de a face România Mare.

După 25 de luni

Vestea intrării în război nu a surprins aproape pe nimeni. Numai un naiv îşi mai putea închipui că după doi ani de negocieri, de presiuni, de propagandă, de confruntări politice, România nu ar fi făcut pasul cel mare. Starea de spirit a românilor este cel mai bine surprinsă de editorialul lui Constantin Mille, în „Adevărul“ din 15 august 1916: „După douăzeci şi cinci de luni de aşteptare, de înfrigurare, de îndoială, de renunţare, după douăzeci şi cinci de luni de o politică mişelnică şi echivocă, după ce am nemulţumit pe toată lumea – şi pe nemţi şi pe aliaţi, şi pe vii şi pe morţi – după ce i-am minţit şi înşelat, când disperasem de tot şi de toate, după ce avem pe conştiinţă pe sârbi şi tragem păcatele inacţiunei noastre, având deschis frontul bulgar, în sfârşit, acum respirăm şi putem spune, ca un fel uşurare: uf! în sfârşit!“. În acel „uf, în sfârşit“ încăpeau toate eforturile din anii neutralităţii pe care le depusese un susţinător al intrării României în război de partea Antantei. Ziarul „Adevărul“ ţinuse linia politică a directorului politic, Mille, care combătuse cu toate mijloacele argumentele germanofililor, ale adepţilor unui război alături de Puterile Centrale.

„Înainte la Carpaţi şi la Dunăre!“

Războiul era unul rectificatoriu. Era evident pentru toţi contemporanii evenimentelor că deschidea uşa către repararea greşelilor trecutului. „La dansul morţei ne vine rândul şi nu am făcut să se aştepte mult prea mult rândul nostru“, scria Mille. Era o dorinţă arzătoare de a intra în hora conflagraţiei, iar acum se pornea cu zâmbetul pe buze, chiar şi cu certitudinea morţii. Mille vorbeşte despre marele ideal al tuturor românilor de a se uni într-un singur stat, care aducea laolaltă ţăranii şi orăşenii, muncitorii şi intelectualii, săracii şi bogaţii. În final, toţi aveau să fie eroi, „făuritorii României Mari“, aşa cum spera Constantin Mille.

Convenţia militară semnată cu Antanta prevedea clar: România avea să primească ajutor imediat din partea Imperiului Rus, dacă intra în acţiune pe 15 august. Ambiţiile au fost mari: românii intrau în război pe două fronturi – ceea ce Germania încercase să evite de la începutul războiului mondial –, iar gestul avea să îi fatal în scurt timp. Totuşi, pe 15 august 1916 acesta era marele act de curaj şi bărbăţie. „Ascultaţi! Trâmbiţa sună! Înainte copii şi gloria şi victoria să fie cu voi, înainte la Carpaţi şi la Dunăre!“, îi încuraja Mille în finalul editorialului său. Cântece de trâmbiţe şi viori, acesta a fost, adesea, fundalul sonor al istoriei.

Românii de acum 100 de ani şi bucuria intrării în război: „Să dea Dumnezeu. Ura!!!”

Un text de Adrian NICULESCU

„Trăiască Războiul! În amintirea punerei (n.r. – sic!) armatei Române pe picior de razboi, astă-zi, 14 August 1916, ora 23.59 – contra Germaniei, Austro-Ungariei, Turciei şi Bulgariei, spre îndeplinirea idealului naţional, adică întregirea României cu Transilvania, Banatul, Bucovina şi restul quadrilaterului din josul Dunărei până pe linia Rusciuk–Varna! (n.r. – a se observa că, din enumerare, lipseşte – din motive evidente, de aliere cu Antanta, deci, şi cu Rusia – numele Basarabiei) – având de aliaţi pe: Franţa, Anglia, Rusia, Italia, Belgia, Japonia, Serbia, Munte-Negru şi Portugalia. – Victorie aliaţilor!“. Aceasta este transcrierea textului scris, cu mâna, în diagonală, în partea din stânga de sus, pe un exemplar din cotidianul „Adevărul“, datat 15 August 1916. Semnează: Nae Dimitrescu (n.r. – cel care, după scris, dar şi după ductul instrumentului de scris – probabil un toc cu cerneală – a redactat şi a aşternut textul) şi, împreună cu el: V. G. Demetrescu, Policsenia, C. Dumitrescu, Florica Dimitrescu, Victoria Demetrescu, Ch. De Smedt (n.r. – „Ch.“ este prescurtarea numelui Charles; semnătura e pusă, mai întâi, în creion, apoi este repetată cu cerneală, iar deasupra numelui a semnat Allié, care în franceză înseamnă "aliat"), Marie De Smedt.

Înscrisul este datat, cu aceeaşi mână a lui Nae Dimitrescu: Duminică, 14 August 1916. Tot el întăreşte, şi cu cerneală, data tipărită, în dreapta sus, a ziarului, dar – cu siguranţă, din motive de subliniere şi emfatizare – o reia şi o transcrie şi de mână: Luni, 15 August 1916. Din aceleaşi motive, cifra 15, corespunzând zilei, apare chiar de două ori!

Menţionăm că ziarul „Adevărul“ apărea după-amiaza (cuprinzând, deci, ştirile dimineţii, precum istoricul Consiliu de Coroană, prezentat în titlu!), purtând, însă, data de a doua zi, precum procedează şi astăzi, spre exemplu, în Franţa, prestigiosul cotidian „Le Monde“.

O altă mână a mai adăugat cuvintele: „Să dea Dumnezeu. Ura!!! Amintire şi începerea războiului contra Germanilor“, iscălite, cu acelaşi scris: Theodor Ciocâlteu, alături de care mai apare ceva indescifrabil (poate R. sau Z. Fotescu, o rudă?), dar şi o nouă dată, al cărei sens nu ne este, însă, prea clar – cu certitudine, o completare, câteva zile mai tărziu: 26/8 August 1916 (probabil, 26 august, stil vechi = 8 septembrie, stil nou, dar din care a omis să mai specifice „septembrie“).

Povestea ziarului din urmă cu o sută de ani

Acest număr istoric din ziarul „Adevărul“, ce poartă data intrării României în Primul Război Mondial, tot o zi de luni, 15 august, ca şi azi, însă 1916, se află, de fix o sută de ani şi o zi în posesia familiei mamei mele, Prof. Dr. Florica Dimitrescu–Niculescu (n. 1928), în Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, din 1949, şi încă foarte activă şi astăzi, lingvistă, membră a Academiei Române. Texul în cauză îi aparţine lui Nae Dimitrescu, tatăl ei, inginer, bunicul meu matern (1888-1953), şi a fost scris exact atunci, în micul lor conac familiar de la Cojanu, lângă Buzău (astăzi aparţinător de comuna Berca).

Spunem o sută de ani şi o zi deoarece, „Adevărul“, ziar pomeridian fiind, apărea cu o zi înaintea datei înscrise pe el, deci, cum putem lesne citi în însemnările manuscrise din susul primei pagini, ajunsese la destinatari încă de duminică, 14 august. Mai exact, exemplarul acesta a fost păstrat cu sfinţenie, alături de numeroase fotografii şi scrisori de familie, într-o casetă, pe care o ţin bine minte, „ascunsă” sub pat, de către una dintre semnatare, sora bunicului meu, Dr. Florica Dimitrescu (1894-1988), ce purta acelaşi nume de fată ca mama mea, medic pediatru de profesie, în locuinţa sa din Buzău.

Caseta de sub pat

Transmiterea acestui document până la mama şi la mine este aproape un miracol. Documentul fusese deja salvat de la pieire prima dată de către cealaltă soră a bunicului meu, Victoria Dimitrescu (1898-1985; pe ziar îşi trece numele, ca şi tatăl ei, străbunicul meu, cu forma etimologică mai veche, „Demetrescu”), ulterior licenţiată în chimie (elevă a marelui Petre Poni, la Facultatea de Ştiinţe, cum se numea pe vremuri, a Universităţii din Bucureşti!), dar care, atunci, în 1916, avea doar 18 ani şi-şi termina liceul, ca internă, la Şcoala Centrală din Bucureşti (frecventată de ambele surori, în ajunul Primului Război, dar între 1939-1947, şi de mama mea!), şi, şi ea, semnatară a înscrisului. Ea îl salvase şi-l adăpostise la sora ei Florica, atunci când comuniştii au confiscat micuţul lor conac de la Cojanu, lângă Buzău – unde s-a şi petrecut momentul patriotic în chestiune – dând foc în curte, după un obicei barbar des întâlnit, la tot ceea ce era în casă... Ea a reuşit să ia cu ea, la repezeală, doar câteva desăgi cu preţioase cărţi din prima jumătate a secolului al XIX-lea, din biblioteca lor destul de bogată – de două corpuri paralelipipedice pivotante, îşi aminteşte şi mama – dintre care unele, într-un fel sau altul, după numeroase avataruri, au ajuns până la mine, cu tot florilegiul lor de autografe prestigioase (gen Bolliac, Heliade ori Kogălniceanu...) şi de alte însemnări...

În 1988, la moartea Dr. Florica, devenită, prin căsătorie Chiriacescu (soţul său a fost col. Grigore Chiriacescu, 1887-1973, fratele unei prime iubiri a sa, Dr. Romulus Chiriacescu, mort luptând cu tifosul exantematic, în 1918, în cadrul eroicei misiuni medico-militare franceze a Dr. Clunet – ajuns în cadrul Armatei după expulzarea, în 1916, din pricina războiului, de la studiile de inginerie începute la prestigioasa Politehnică din Charlottemburg, Berlin; ulterior, în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost prefect de Storojineţ, în Bucovina de Nord), preţioasa casetă „de sub pat”, cu ziarul în cauză – dat fiind că, între timp, şi mama reuşise să scape, în 1986, din infernul ceauşist şi să se alăture nouă, mie şi tatălui meu, Prof. Alexandru Niculescu, aflaţi, din 1983, în exil, la Paris – a ajuns în mâna unei nepoate de pe partea Chiriacescu, Dr. Liana Murgu, din Bucureşti... La revenirea noastră în ţară, după Revoluţia liberatoare, aceasta ne-a înmânat caseta cu cele cuvenite, nouă. Asa a ajuns şi acest preţioas număr din „Adevărul“, înapoi la noi...

Entuziasm şi înflăcărare patriotică

Dincolo de valoarea sa afectivă şi de familie, documentul este semnificativ, exact ca o ilustrare a acelui sentiment de entuziasm şi de înflăcărare patriotică profundă ce cuprinsese societatea românească – cel puţin la nivelul elitelor sale educate, şi de orientare liberală, şi chiar cu aplecare spre stânga, cum era cazul familiei bunicului meu matern (o familie nu atât bogată – moşia era micuţă – cât bogată intelectual, care de mai multe generaţii, cum îmi povestea adesea „tanti Florica”, investise în şcolirea copiilor, şi nu numai la băieţi, ci şi la fete, ceea ce era mult mai rar...), şi, în general, al cititorilor cotidianului „Adevărul“, de atunci – în ajunul Primului Război Mondial. Cam despre aşa ceva vorbea şi „Weekend Adevărul“, în primul său număr consacrat centenarului intrării României în Război, din 29-31 iulie a.c. Să fie o simplă coincidenţă că titlul ales, zilele trecute, de ziar, „Trăiască Războiul!”, este identic cu începutul înscrisului bunicului meu de pe ediţia de fix acum un secol al publicaţiei cu acelaşi nume?

Asadar, ne putem închipui atmosfera de exaltare din acea noapte memorabilă între toate, duminică, 14, spre luni, 15 august, pe când România se pregătea să păşească, plină de speranţele desăvârşirii idealului naţional, la ceea ce începuse a fi numit „Marele Război”. Adunaţi, probabil, în jurul unei mese, citind, cu nesaţ, la o lampă cu gaz, ziarul, proaspăt primit – din povestirile transmise de stră-mătuşa mea Florica, gazeta venea prin abonament, cu poşta (surprinzător de rapid: de la Bucureşti la sătucul Cojanu, la 40 de kilometri de Buzău, cocoţat pe un munte, lângă mânăstirea Răteşti, ctitorită de strămoşii bunicului meu, unde îşi aveau sfoara de moşie, ziarul făcea pe drum numai vreo cinci-şase ore, dovadă că şi sosise, până seara, la destinatar...), cu „cele din urmă ştiri” (printre care, „cea mare”, de doi ani aşteptată de liberali şi de democraţi, a „Ceasului hotărâtor al Consiliului de Coroană” ce urma să hotărască alăturarea la Antantă!)... Se găseau, acolo, reunite două generaţii întregi ale familiei mele materne: cea a bunicului, cu surorile şi fraţii lui, şi cea a părinţilor acestora, străbunicii mei. Lipsea încă generaţia mamei mele, singura continuatoare a familiei, ce mai avea 12 ani până să apară, în 1928, respectiv, 1930, prin fratele său, Grigore (inginer, dispărut, încă tânăr, în 1980). Lor, celor şase Dimitreşti/Dumitreşti/Demetreşti (am vazut curioasa oscilaţie ortografică în sânul aceleiaşi familii!), li se alătură un cuplu de prieteni belgieni, Charles şi Marie De Smedt, despre care nu cunoaştem mare lucru, în afara relatării că Charles ar fi fost un prieten sau coleg al bunicului meu, de pe vremea studiilor sale de inginerie la Charleroi, plus încă un prieten român, Theodor Ciocîlteu care însă, în ciuda eforturilor mele, rămâne încă, şi acesta, învăluit în mister, ca şi adausul său la înscris, datat 26 august/8 sept.

Nae Dimitrescu şi familia

Cine sunt, deci, semnatarii? După grafie, textul principal apare scris de bunicul meu, care se şi semnează, probabil, cu un toc cu peniţă având ductul, uneori, îngroşat: Nae Dimitrescu. Precizia enunţurilor (ora 23.59 minute...) îi trădează profesia de inginer, specializat în motoare Diesel... Era născut la 1888 şi a murit, prematur, la 19 februarie 1953, contractând o tuberculoză din pricina condiţiilor grele, după ce fusese dat afară din serviciul lui de inginer-şef, fiind obligat să se reangajeze undeva la Roşiorii de Vede, unde a locuit cu pământ pe jos. Nu a avut nici măcar şansa să vadă moartea lui Stalin, care-i distusese viaţa, şi care va muri nici două săptămini mai târziu... După cum am văzut, a studiat în Belgia, la Charleroi, după ce, în prealabil, absolvise cunoscutul, până azi, liceu „B. P. Hasdeu” din Buzău şi terminase Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti. A lucrat, iniţial, înainte de Primul Război, la fabricile lui Barbu Ştirbey, de la Buftea, apoi la o uzină de uleiuri (inclusiv din nucă de cocos!) din Bucureşti, str. Ziduri între Vii, unde şi locuia, cu familia, într-o casă de funcţiune, pusă la dispoziţie. Avea, pe lângă pasiunea pentru faptele şi comentariile politice, mare talent artistic, de desenator (moştenite de fiul său Grigore), dar şi de memorialist/diarist, după cum îmi amintesc de un caiet al său de însemnări, pe care l-am citit în perioada studenţiei, dar, din păcate, astăzi, piedut, în contextul haosului evacuării şi dispersării, urgente, a apartamentului nostru de bloc, din Militari, înaintea plecării „definitive”, val-vârtej, a mamei, în 1986, la presiunea Conferinţei post-Helsinki pentru Drepturie Omului, de la Viena...

Deasupra semnăturii sale, în semn, poate, de respect şi de prioritate, apare cea a tatălui său, V. (Vasile) G. Demetrescu, judecător în Buzău, pe care-l regăsim, în 1884, tânăr, printre semnatarii scrisorii de condoleanţe a liberalilor buzoieni, la moartea lui C. A. Rosetti. De unde, coroborat şi cu abonamentul la un ziar ca „Adevărul“, opinia noastră e că aveam de-a face cu o personalitate cu orientarea politică de tip liberal radical – liberal de stânga...

O familie de boieri

Tot deasupra, dar alături, semnează şi soţia sa, Policsenia (1856-1948), bunica mamei mele. Este un personaj interesant, o femeie educată, care citea foarte mult în limba franceză, dar care, de regulă, semna cu numele ei de fată: Policsenia Ghimpeţeanu. Semnatura ei, foarte elegantă, o regăsim pe mai multe cărţi ce au ajuns, în mod miraculos, până la mine, unele dintre ele datate 12 aprilie 1877, ziua când a împlinit vârsta majoratului, 21 de ani – coincidând însă şi cu primul atac rusesc în Sudul Dunării... Conacul şi sfoara de moşie de la Cojanu (azi, comuna Berca, pe vremuri Gura Aninoasei, plasa Pârscov) reprezentau zestrea ei, provenită de la familia ei paternă, Ghimpeţeanu, o familie de boieri de rangul trei, prezenţi în Arhondologia Ţării Româneşti de la 1831. După toate probabilităţile, era vorba despre tipica familie de moşneni din zona subcarpatică, care a făcut avere, beneficiind din plin de prima breşă în monopolul economic otoman făcută prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774). Fiind în ascensiune, ei ajung să-şi cumpere, pe la sfârsitul secolului al XVIII-lea, titluri boiereşti. O situaţie similară se regăseşte şi la alte familii din fâşia subcarpatică (gen părinţii şi bunicii lui Tudor Vladimirescu, Dincă Brătianu, tatăl marilor Ion şi Dumitru, familia lui Mircea Ionescu Quintus, cu bunicul, Stan Ion, moşnean din Mizil etc.), ce constituie humus-ul şi patul de dezvoltare al viitoarei burghezii româneşti –  din cauza proximităţii imediate cu mult mai evoluatul stat habsburgic, cu care efectuau schimburi comerciale.

Tatăl Policseniei, Iancu Ghimpeţeanu, de la care am moştenit un extrem de interesant paşaport din vremea lui Barbu Ştirbey, din 1855, eliberat la Buzău, semnat de N. Kreţulescu, pentru o călătorie de la Buzău la Braşov, apare, din anume înscrisuri pe diferite cărţi rămase de la el, şi transmise ca zestre fetei lui, Policsenia, un om cu vederi progresiste, din zona paşoptistă, la fel cu tatăl sau fratele său, un anume logofăt Chiriac ot Buzău, ce lasă o emoţionantă însemnare pe o carte bisericească, despre revoluţia de la 1848, în care iese în evidenţă, pregnant, cuvântul libertate, ca un veritabil comandament îmbătător al epocii, repetat de patru ori în citeva rânduri.

Policsenia Ghimpeţeanu a avut doi fraţi, Mihail, avocat, fost director adjunct al biroului juridic al CFR, mort în 1945, şi un altul, ofiţer. După mama, ea era descendenta unor boieri mai importanţi, Antonescu (ctitorii, alături de Ghimpeţeni, ai sus-amintitei mănăstiri Răteşti, de lângă conacul de la Cojanu), şi de unde se trăgea şi varul său primar, marele arhitect Petre Antonescu (1873-1965), cu o operă prodigioasă în Bucureşti şi nu numai, şi era înrudită şi cu alte familii ilustre precum cea a viitorului regent Constantin Sărăţeanu, cu familiile Greceanu, Niculescu-Buzeşti, dar şi cu Eliza Constantinescu-Bagdat (1870-1948), mătuşă a bunicului meu, o cunoscută militantă pentru drepturile femeii, dar şi o apropiată a Ligii Drepturilor Omului din Franţa, doctor în litere la Sorbona, înainte de 1914, profesoară la Universitatea din Cluj şi la Academia Comercială din Bucuresti, ce, după spusele mamei, poseda, tot la Cojanu, o impresionantă bibliotecă (de care, sub regimul comunist, s-a ales praful!), ajunsă, apoi, una dintre cele mai apreciate exegete, la nivel internaţional, a lui Erasmus din Rotterdam etc.

Mult mai tragic a fost destinul celuilalt frate al bunicului meu, ce semnează sub acesta, C. (Constantin, zis Ciuricu) Dumitrescu/Dimitrescu (1885-1962). Deşi nu a studiat decât până la nivelul bacalaureatului, tot la liceul Hasdeu din Buzău – deoarece a ales să se îngrijească de moşioara părintească şi să devină un fel de „gentleman de ţară” – din relatările mamei mele, se pare că era un redutabil latinist. A fost arestat în anii '50 şi a murit în închisoarea de la Botoşani ca deţinut politic... Când i-au trimis „efectele personale”, s-a constatat că avusese, ani şi ani de zile, numai aceleaşi haine cu care fusese arestat... Ana Blandiana a descoperit şi ne-a comunicat fişa lui de deţinut din penitenciarul Botoşani... Figurează, însă, pe toate monumentele, listele şi dicţionarele de prizonieri politici din ţară...

Victoria Demetrescu/Dimitrescu, pentru noi, „tanti Victoriţa” (1898-1985), sora cea mai mai mică a fraţilor Dimitrescu a învăţat, ca şi sora ei Florica, la cunoscuta Şcoală Centrală de Fete din Bucureşti. Deşi a studiat Chimia, la Universitatea din Bucureşti, nu a profesat niciodată, ocupându-se de mama sa, Policsenia, până la moartea acesteia, în 1948. Când a fost confiscat conacul, a fost dată afară, reuşind, însă, să salveze din casă, cum am vazut, doar o mână de cărţi valoroase din biblioteca familiei, şi acest exemplar din „Adevarul“, moştenire scumpă, pe care, graţie ei, îl avem, şi nu a fost mistuit de flăcări, cum au făcut şi la Cojanu, şi în multe alte locuri, oamenii noului regim... Ajunsă muritoare de foame şi venind să traiască pe lângă sora ei, dr. Florica Chiriacescu, la Buzău, a fost nevoită, pentru a supravieţui, să se angajeze, ca vânzătoare, la un aprozar.

Florica Dimitrescu, în familie, „tanti Florica” (1894-1988), modelul şi cea mai apropiată mătuşă a mamei mele, care a păstrat, ca pe o relicva preţioasă, această ediţie istorică a ziarului „Adevărul“, în 1916, era studentă, în anul III, la Facultatea de Medicina a Universităţii din Bucureşti. Un an mai târziu, în teribilul şi eroicul an 1917, avea să fie pusă-n situaţia de a conduce singură, împreună cu unica ei colegă (în anul lor de studiu erau, din spusele sale, 50 de studenţi în total, 48 de băieţi, toţi pe front, şi numai două fete), sora marelui pictor Iosif Iser, un spital militar de campanie, din spatele frontului, în condiţii, îşi amintea ea, de mizerie extremă. Ca şi sora ei, tanti Victoriţa, îmi vorbea îndelung despre Primul Razboi Mondial, făcând din acesta un eveniment, aproape actual, chiar şi pentru mine. A lucrat, neîntrerupt, ca medic pediatru la Spitalul din Buzău, până la pensionare, în 1952 şi, în paralel, a fost şi profesoară de higienă la Şcoala Normală din oraşul său. A fost, toată viaţa, extrem de mândră că, pentru activitatea sa medicală din Primul Război, a primit gradul de sergent onorific al Armatei Române.

Tragic destin pentru nişte oameni care şi-au iubit ţara la modul în care rezultă din citirea textului inedit evocat...

Cum se sărbătoresc datele istorice

Principiul istoric al aniversării unei date petrecute pe stil vechi cere ca aceasta sa se facă în ziua calendaristică exactă în care s-a petrecut evenimentul, potrivit calendarului aflat atunci în vigoare, şi nu în data „actualizată“ pe stilul nou, deoarece aceea este data care s-a întipărit în memoria contemporanilor evenimentului şi aşa au transmis-o urmaşilor lor. De aceea, continuăm să sărbătorim Unirea Principatelor pe 24 ianuarie, şi nu pe 6 februarie, cum ar rezulta, transpusă pe calendarul nou, gregorian; victoria Revoluţiei de la 1848 a rămas pe data de 11 iunie, nicidecum 23 iunie; 10 mai 1866/1877/1881 a rămas 10 mai; la fel, zilele din vara lui 1917, ce amintesc de victoriile de la Mărăşti, Mărăşeti, Oituz. Iată de ce, exact în spiritul adevărului istoric, ziarul „Adevărul“ consideră că adevărata zi în care trebuie să fie comemorată intrarea României în Primul Război Mondial este 15 august, şi nu 28 august, cum ar fi „actualizat“. De altfel, 15 august a rămas în amintirea contemporanilor acelor clipe istorice drept „Ziua de Sf. Maria“, intrarea României în război.

România a adoptat calendarul nou la 1 ianuarie 1919, ca urmare a acceptării realităţii astronomice în vigoare în restul lumii de tradiţie ne-ortodoxă, dar şi ca urmare a unirii cu Transilvania, Banat şi Bucovina ce – prin apartenenţa lor la un stat al creştinismului occidental, Imperiul Habsburgic, ce introdusese calendarul gregorian de la apariţia acestuia, în 1582 – aveau în vigoare, demult, noul calendar. Iată de ce, Marea Adunare de la 1 decembrie 1918, eveniment petrecut la Alba Iulia, în Transilvania, a avut loc şi este sărbătorit, până azi, pe stilul nou. Numai la Bucureşti era încă, oficial, 17 Noiembrie! 

Adrian Niculescu este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice a SNSPA.