Cernobîl şi calitatea unui parteneriat

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pe lângă faptul că a fost cel mai mare dezastru nuclear până în acel moment şi o poveste cu tâlc internaţională, provocând o criză umanitară în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană şi deraind timp de decenii întregi planurile legate de puterea nucleară în Europa, Cernobîl a fost şi o demonstraţie a lipsei de consideraţie pe care URSS o avea pentru aliaţii săi.

În prima săptămână critică de după accident, în eforturile sale atât de a face faţă situaţiei, cât şi de a muşamaliza cât mai mult posibil, Moscova a eşuat să ofere chiar şi cele mai elementare informaţii care i-ar fi putut ajuta pe aliaţii săi afectaţi să reacţioneze mai bine. Solicitările repetate ale liderilor României către oficialii sovietici din ţara lor şi de la Moscova au primit drept răspuns doar o tăcere adâncă. Nedorind să aştepte după reacţia Kremlinului în această criză în dezvoltare şi fără să primească un răspuns la cererile de informaţii şi asistenţă specializată, românii au luat problema în propriile mâini şi au luat decizia fără precedent de a apela la americani.

Cu un ochi pe urs

image

Ţinând cont de natura relativ consistentă a tensiunilor sovieto-româneşti, ambele părţi au supravegheat graniţa comună şi au monitorizat comunicaţiile părţii adverse cu un grad echitabil de rigoare. Bucureştiul o făcea încă din 1968, când, după invadarea Cehoslovaciei de către sovietici, conducerea comunistă a eliminat interdicţia legată de strângerea de informaţii împotriva ţintei societice. Organizaţia sovietică de spionaj militar – GRU – monitoriza şi opera dincolo de graniţă încă de la crearea statului bolşevic rusesc, cu o atenţie deosebită începând cu anul 1963, când România a creat o gaură în cortina electronică ce proteja URSS de transmisiunile vestice. Monitorizarea a fost intensificată în mod constant pe măsură ce autorităţile sovietice de la Moscova şi Chişinău (şi Kiev) au început să se teamă din ce în ce mai mult de impactul transmisiunilor şi literaturii româneşti asupra co-etnicilor din Republicile Sovietice Ucraineană şi Moldovenească (şi asupra altor popoare). (Soviet Active Measures and The Warsaw Pact Maverick 1965-1989)

Drept urmare, pe 26 aprile 1986, Bucureştiul ştia la doar câteva ore după accidentul de la Cernobîl că ceva foarte rău se întâmplase. În primele 48 de ore, Bucureştiul s-a limitat la exprimarea unor condoleanţe generale ambasadei Sovietice în legătură cu accidentul, aşteptând o informare oficială cu privire la situaţie care sigur urma să vină în scurt timp. Totuşi, în cea de-a treia zi a început să pună întrebări. Solicitările repetate către autorităţile sovietice despre natura problemei au rămas fie fără răspuns, fie au fost întâmpinate cu negare.

Informaţiile Armatei României despre dezastru

image

Pe 30 aprilie 1986, ministrul Apărării, generalul Vasile Milea, a raportat că, începând cu 26 aprilie, interceptările transmisiunilor militare sovietice au arătat că norul radioactiv de Cesiu 137 şi Iod 31 create de dezastrul de la Cernobîl ajunseseră până în Finlanda, Suedia, Norvegia şi nordul Poloniei.

„Autorităţile sovietice“ – a continuat Milea – „au luat măsuri pentru evacuarea a aproximativ 30.000 locuitori pe o rază de 30 km din jurul centralei nucleare şi decontaminarea populaţiei din zonă“, în timp ce Statele Unite „au dispus să fie constituit un grup interministerial pentru informarea publică şi au propus constituirea unei Comisii internaţionale pentru studierea urmărilor accidentului nuclear“.

image

O anexă adăugată ulterior la raport a notat că „din analiza situaţiei meteorologice reale şi probabile, de sol şi din altitudine, rezultă că circulaţia aerului va deveni favorabilă transportului şi dispersei poluanţilor radioactivi spre teritoriul ţării“ în următoarele zile, deşi dacă nu în cantităţi care ar putea pune în pericol vieţi.

Vântul se schimbă: 1 mai 1986

image

În dimineaţa următoare, la întâlnirea Comitetului Politic Executiv, Ceauşescu a anunţat că prevăzuta, dar temuta schimbare a direcţiei vântului se petrecuse şi că nivelul radiaţiilor din aer trecuse de pragul de alarmă în Suceava, Iaşi, Tulcea, Târgu Mureş şi Galaţi.

Armata avea 127 de staţii permanente de monitorizare care măsurau posibile contaminări radioactive la nivelul solului pe întreaga suprafaţă a ţării. Acestora li s-au alăturat resursele Institutului de Cercetări Nucleare de la Piteşti şi cele ale Institutului de Fizică Atomică de la Măgurele – în jur de 40 de staţii mobile – care au fost, de asemenea, transportate în zonele aflate în pericol.

image
„Tovarăşi, în ce priveşte măsurile în zonele unde au fost depăşite valorile nivelelor de radioactivitate, noi dispunem de tot ce este necesar sau ar fi cazul să cerem ceva ajutor la sovietici, deoarece cunosc mai bine, au mai avut accidente – nu numai acum, cu această avarie – dar în general?” – Nicolae Ceauşescu

Ajutorul sovietic inexistent

Pus în faţa lipsei unui răspuns din partea sovieticilor, Ceauşescu a întrebat comitetul dacă exista suficient echipament sau expertiză în ţară pentru a evalua şi pentru a face faţă crizei singuri sau „ar fi cazul să cerem ceva ajutor, la sovietici, deoarece cunosc mai bine, au mai avut accidente – nu numai acum, cu această avarie”.

Este evident că românii nu ştiau cum să facă faţă nivelurilor periculoase de contaminare, mai ales ţinând cont de faptul că nu ştiau dacă centrala nucleară în flăcări de la Cernobîl încă mai emana radiaţii. Dar încercările repetate de a extrage informaţii şi de a obţine expertiză din partea Moscovei au rămas fără răspuns. După ce a precizat că ambasadorul sovietic nu a răspuns solicitărilor venite din partea românilor, Ion Ursu, liderul de facto al programului nuclear al României, a afirmat că „pentru momentul de faţă, dispunem de tot ce este necesar“. Într-o ultimă încercare disperată de a obţine un răspuns şi expertiza necesară din partea Moscovei, Ceauşescu a ordonat o abordare directă a conducerii Partidului Comunist Sovietic din partea conducerii Partidului Român.

image
„Cred că trebuie să chemăm imediat ambasadorul sovietic – să fie primit de tovarăşul Ursu şi tovarăşul Stoian – şi să-i atragem atenţia de situaţia care s-a creat, ca urmare a avariei de la ei, şi la noi şi trebuie să luăm măsuri. De aceea, cerem ca imediat să se ia legătura cu specialiştii sovietici să primim unele amănunte în legătură cu ce trebuie făcut. Să comunicam ambasadorului sovietic că aceasta este din partea conducerii partidului şi să fie comunicată, această cerere, conducerii partidului lui, nu pe linia specialiştilor.“

„Cavaleria“ SUA, solicitată să ajute

Până în acest moment, la cinci zile de la accident şi după ce contaminarea ajunsese deja în România, Ceauşescu şi restul conducerii aveau mici speranţe că Moscova va oferi fie informaţii despre accident, fie asistenţă specializată pentru a evalua şi a face faţă impactului acestuia asupra teritorului ţării.

image

La puţin timp după întâlnire, conducerea românească a apelat direct la Statele Unite, cerând ca Washingtonul să trimită una dintre Echipele de Asistenţă Nucleară de Urgenţă (NEST) ale Departamentului Energiei din SUA, alcătuită din oameni de ştiinţă, tehnicieni şi ingineri, pentru a evalua impactul imediat al incidentului de la Cernobîl asupra teritoriului României. Pentru a îndeplini cu succes această misiune, echipei americane i-a fost acordat acces nelimitat la toate instalaţiile şi clădirile din ţară.

Aici este nevoie de o explicaţie mai amănunţită, deoarece foarte puţini români sau americani ştiu că, în ciuda perspectivelor foarte diferite în materie de politică internă şi, în special, în materie de drepturi civile şi umane care separau din ce în ce mai mult Bucureştiul şi Washingtonul – până în momentul în care relaţiile au încetat, după renunţarea unilaterală a lui Ceauşescu la clauza „Naţiunii celei mai favorizate“ în 1988 – conducerile ambelor ţări erau, adesea, de aceeaşi parte în legătură cu probleme generale de securitate internaţională.

Astfel, de exemplu, cu un an mai devreme, generalul John W. Vessey Jr. a fost primul preşedinte al Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore ale Forţelor Armate ale SUA care a vizitat un stat din blocul sovietic, când a venit în România, în martie 1985. După cum o sursă a raportat: „Vizita a fost atât de reuşită, încât generalul Vessey şi liderii armatei române au discutat chiar şi despre scenarii de război teoretice, un eveniment fără precedent între membrii a două alianţe militare care se confruntă.“ (Raymond Garthoff, The Great Transition (1994): 582.). Mai târziu, în decembrie 1985, Washingtonul nu a inclus România atunci când a reimpus restricţii de călătorie diplomaţilor şi reprezentanţilor comerciali din blocul sovietic.

image

Deşi un Şef de Stat Major din România (generalul Ion Coman) fusese deja la Casa Albă în 1976, generalul Milea a devenit primul ministru al Apărării din Pactul Varşovia care a vizitat Washingtonul în calitate de invitat oficial al Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore, în octombrie 1986. Iar amiralul William Crowe, succesorul lui Vessey, plănuia să fie cel de-al doilea preşedinte al Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore care să viziteze România, în 1987, dar a fost împiedicat de programul său prea aglomerat.

Răspunsul imediat al SUA

Drept urmare, în acest moment, dictatorul român considera că americanii nu reprezentau o ameninţare militară sau de securitate la adresa ţării sale, ci dimpotrivă, erau foarte interesaţi de supravieţuirea ei pe termen lung. Nicio menţiune legată de cererea către Statele Unite nu a fost înregistrată în stenogramele întâlnirii Comitetului Politic Executiv din 1 mai 1986. De asemenea, nici misiunea echipei NEST a Statelor Unite nu a fost vreodată menţionată public de către români. Totuşi, este evident că Bucureştiul a împărtăşit Washingtonului frustrările sale legate de eşecul Moscovei de a oferi chiar şi un minim de informaţii pentru a asista România în încercarea de a face faţă unui dezastru nuclear pentru care sovieticii erau singurii responsabili.

După cum Roger Kirk, ambasadorul americande atunci, îşi aduce aminte, „la cinci zile de la dezastrul nuclear de la Cernobîl“, într-o mişcare care a fost „foarte neobişnuită pentru un membru al Pactului Varşovia în 1986“ şi „intrigantă“ pentru Statele Unite:

„Ceauşescu le-a cerut miniştrilor săi să solicite ca o echipă americană să vină în România pentru a monitoriza cantitatea de radiaţii de pe teritoriul ţării, în condiţiile în care sovieticii oferiseră foarte puţine informaţii în legătură cu natura scurgerilor de radiaţii sau efectele lor. Echipa americană a sosit la cinci zile de la solicitare şi a primit acces nelimitat la instalaţiile româneşti de monitorizare. Concluzia sa, bazată pe observaţii la faţa locului, a fost că nivelurile de radiaţii nu erau semnificative din punct de vedere medical.“ (Roger Kirk and Mircea Raceanu, Romania Versus The United States (1994): 81)

image

Precum multe dintre ţările afectate de dezastrul de la Cernobîl, România a îndreptat ulterior o mare parte din atenţia cercetării sale nucleare spre probleme legate de siguranţa nucleară (zeci, dacă nu sute, din aceste studii şi rapoarte, multe legate de Cernobîl, pot fi găsite pe site-ul Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, www.iaea.org). Totuşi, spre deosebire de majoritatea Europei, românii nu s-au abătut nici măcar puţin de la planurile lor de a răspunde nevoilor curente şi viitoare de energie prin dezvoltarea capacităţilor nucleare, chiar dacă alte constrângeri economice şi politice – în principal, create chiar de regim – au amânat proiectele lor până după căderea comunismului.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite