Ce au făcut actorii români la Revoluţie. Victor Rebengiuc: „Am luat hârtia igienică şi m-am dus la Televiziune. Hârtia aia trebuia să şteargă nişte urme“

Revoluţia a scos din casă simpli cetăţeni, actori, cântăreţi, scriitori şi intelectuali. Unii erau încă nişte copii, alţii erau cunoscuţi, cu o carieră stabilă. Actorii români au povestit experienţele lor din timpul Revoluţiei, cu momente vesele şi triste. Cumulate, toate aceste scurte fragmente de viaţă fac o radiografie a acelor zile şi a felului în care ele eu rămas întipărite în conştiinţa publică.

Tora Vasilescu: „La Revoluţie m-am urcat pe o maşină din curtea Televiziunii“

Tora Vasilescu (65 de ani) a fost implicată în Revoluţia de la Bucureşti, încă de la început – n-a putut sta în casă, cu niciun chip! Mobilizare pentru înlăturarea cât mai grabnică a dictatorului: „Am fost aşa de implicată, încât m-am urcat pe o maşină din curtea Televiziunii şi am vorbit. M-am întâlnit cu Marina Voica şi cu Doru Octavian chiar lângă Televiziune şi ne-a zis cineva: „Dom’le, au fost destui împuşcaţi, mai vrem şi artişti vii“. Erau nişte împuşcături! În timp ce vedeam cum se arunca cu sticle în geamurile magazinelor, recitam o poezie de Shakespeare: „Când mă gândesc că tot ce este n-are decât o clipă de desăvărşire,/ Că veşnic scena lumii e în mişcare“. Pe 21 decembrie am fost şi la Teatrul Naţional, că nu puteai să stai în casă. Toţi voiam să scăpăm de Ceauşescu. Simţeam că se îneca corabia, dar se întâmpla prea încet. Mergeam acolo, unde e acum crucea, şi fugeam şi ne adăposteam sub copertina teatrului. Am făcut ce-am simţit şi nici n-am cerut certificat de revoluţionar. Bine, nici n-am vrut să-l omoare pe Ceauşescu. Am aprins o lumânare când am aflat ce s-a întâmplat“.

Victor Rebengiuc: „Am luat hârtia igienică şi m-am dus la Televiziune. Hârtia aia trebuia să şteargă nişte urme“

Gestul lui Victor Rebengiuc din decembrie 1989 a rămas simbolic şi mulţi încă suspină la gândul că nu s-a-mplinit îndemnul său: „Pe 21 decembrie 1989, eram la Cluj, repetam împreună cu Mariana un spectacol în regia lui Mihai Măniuţiu. Dimineaţa, stăteam în camera de hotel şi am auzit nişte zgomote. Ne-am îmbrăcat şi ne-am dus la teatru, care era închis. Am văzut că se formau deja cordoane de jandarmi, ne-am întâlnit cu Măniuţiu şi ne-am dus la el acasă să ne uităm la televizor. Pe 22 noaptea am plecat la Bucureşti şi am ajuns în zori. Acasă erau soacra mea şi Tudor. Pe 23 decembrie mă uitam la televizor şi vedeam cum apăreau tot felul de neaveniţi care ţineau discursuri inepte. Tudor m-a întrebat: «Da’ tu nu faci nimic?». Şi atunci am luat hârtia igienică şi m-am dus la Televiziune. Voiam de mult să fac acest gest şi cred că a fost cel mai potrivit moment. Atunci trăiam şi un fel de surescitare febrilă, eram cu toţii încrâncenaţi, chiar şi puţin înecaţi în vâltoarea evenimentelor. Ştiu că am luat multă lume prin surprindere. Le-am spus că oamenii care au mâncat rahat şi care ne-au umplut ochii, viaţa şi urechile cu Ceauşescu în sus şi cu Ceauşescu în jos ar cam trebui să dispară. Hârtia aia trebuia să şteargă nişte urme. Cum poţi să ai neruşinarea ca, după ce ai recitat poezii cu el–eroul şi ea–savanta, să ne mai vorbeşti la televizor? Ar trebui să te faci nevăzut. Dar asta cere verticalitate şi caracter“.

Marius Florea Vizante: „Am tras cu puşca mitralieră după terorişti“

Marius Florea Vizante avea, în 1989, 18 ani şi un acut sentiment anticomunist. Aceastea au fost ingrediente suficiente pentru a-l scoate din casă în zilele Revoluţiei române: „La Revoluţie eram deja anticomunist. Am făcut multe lucruri foarte periculoase, printre care şi faptul că am furat o puşcă. Eu am locuit în Drumul Taberei, în apropierea Ministerului Apărării. Şi acolo au fost focuri de armă serioase, a fost o diversiune odioasă, e un moment destul de stufos al istoriei noastre. Acolo au murit oameni. Şi eu am furat o puşcă mitralieră abandonată şi am minţit că am făcut armata. Deci, am avut armă şi cartuşe la Revoluţie. Chiar am tras asupra unui aşa-zis cuib de terorişti care se aflau la ultimul etaj al unui bloc, fiind încurajat de soldaţi şi de cadre superioare. Am tras cu ei, cot la cot. «Hai să tragem, că se trage asupra noastră!» De undeva se trăgea, dar nu-i vedeam pe ei. Practic, s-a tras asupra mea, am tras cu puşca mitralieră după terorişti, am organizat, am făcut chetă pentru medicamente şi haine. Făceam în fiecare dimineaţă ceai şi sendvişuri şi le duceam soldaţilor care păzeau Ministerul Apărării. Am participat activ în jurul Ministerului. Vreo trei sau patru nopţi nici nu am dormit acasă! Strângeam numerele de telefon de la soldaţi şi mergeam acasă şi le sunam familiile să le spun că sunt bine. Am făcut Revoluţia cu „R" mare! La câteva luni bune m-am întâlnit cu un domn, apărea el şi pe la TV, care mi-a zis: «Du-te şi ia-ţi un certificat de revoluţionar!». «Nu-mi trebuie, domn'e, mie, ce să fac cu el?! Ne-am câştigat libertatea şi e bine. Ce?, eu nu ştiu că am fost acolo?!». Ulterior, mi-am dat seama pentru ce erau făcute certificatele alea şi e trist că e aşa. Mai bine că nu mi l-am luat! Ştiu că acum au şi derogări de la impozite, şi altele. Dar nu, nu e genul meu. Eu nu am derogări, eu am datorii, deci nu e de mine (râde).

Marian Râlea: „A fost frumos la Revoluţie. Cald, n-am avut probleme“

În momentul când pe străzile din Bucureşti a început să se cânte „Deşteaptă-te române“, Marian Râlea repeta piesa „Don Juan“ în Teatrul Mic. Când a ieşit să vadă ce e afară: sânge! A rămas pe străzi, a dormit în teatru, n-a mai avut linişte: „Am fost chiar acolo, în febra întâmplărilor. Eram în Bucureşti, la Teatrul Mic, şi repetam la «Don Juan» cu Dragoş Galgoţiu şi cu Dan Condurache. Când am auzit primele strigăte, «Deşteaptă-te române», am ieşit afară, am văzut sânge, şi de-atunci nu am mai intrat în casă până târziu. Şi atunci am dormit nopţile acelea în teatru. Trebuia să vorbesc cu părinţii mei la Braşov şi era singurul loc unde puteam ţine legătura cu ei. A fost frumos la Revoluţie. Cald, n-am avut probleme“. S-a tras în acele zile şi unele gloanţe au ajuns în pereţii garsonierei sale - „A fost ciuruită! Am încă hainele găurite de atunci!Când am ajuns acasă, au început să tragă, până când am stins lumina. M-am târât, am ieşit şi nu m-am mai întors. Locuiam pe Academiei atunci, într-o chicinetă. Nici nu aveam atunci buletin de Bucureşti, aşteptam casă de la teatru, era o adevărată aventură. Oricum, eu n-am făcut Revoluţia doar în pulover, ca alţii. Mi-am luat şi ceva gros pentru că, pe vremea aceea, făceam felicitări de Crăciun. Le pictam şi le vindeam pe stradă. Aşa cum multă vreme am făcut mărţişoare pe care, la fel, le-am vândut“.

Dorel Vişan: „Mulţi au fost împuşcaţi în spate, care n-aveau nicio legătură cu Revoluţia. Căscau şi ei gura acolo. Eu i-am îngropat“

Actorul Dorel Vişan se afla la Cluj în decembrie 1989. A văzut cu ochii lui toată confuzia acelor zile şi e convins că au murit oameni degeaba, fără nicio legătură cu Revoluţia: „Era o învălmăşeală totală acolo, iar militarii au tras. Oamenii au fugit, mulţi au fost împuşcaţi în spate, care n-aveau nicio legătură cu Revoluţia. Căscau şi ei gura acolo. Eu i-am îngropat. Eu am ţinut cuvântul la groapă. Nu ştiu dacă a fost vreunul împuşcat în numele Revoluţiei. Nici Călin Nemeş n-a fost. El a fost împuşcat în picior, s-a făcut bine, dar apoi s-a sinucis. Peste tot unde s-a tras, în afară de câteva locuri din Bucureşti, au murit oameni în legătură cu Revoluţia, nu în Revoluţie. Aşa a murit Petre Asaftei, de exemplu: el mergea spre casă, pe o stradă departe de Revoluţie. Nu ştiu ce-a ricoşat, că l-a omorât. Este erou la Revoluţie“.
 

Costel Caşcaval: „N-am să uit niciodată cum comandantul Securităţii Municipiului Bucureşti, colonelul Goran, mi s-a predat. Plângea şi stătea în faţa unuia care avea 19 ani jumate“

Cu câteva zile înainte să izbucnească Revoluţia, Costel Caşcaval aproape că se afla cu un picior afară din ţară. Era la Timişoara, cu gând să fugă. N-a mai fugit: „14 decembrie 1989 pe mine m-a prins la Timişoara. Eram cu gândul să fug din ţară. Eram la Hotel Timişoara, urmăream zona cu gândul să plec. A fost anunţată vizita lui Ceauşescu în Iran şi ştiam că graniţa va fi dublată, aşa că mi-am dat seama că n-am cum să fug până după Revelion. Am zis că mă întorc în Bucureşti şi fug după sărbători. Până să plec spre gară, mi-am dat seama că n-am intrat niciodată în Catedrala din Timişoara. Eram singur, n-am aprins lumânări pentru ai mei, n-am aprins pentru nimeni. Am aprins una şi am zis: „Doamne, fă să fie bine în ţara asta!“. Am aprins lumânarea aia şi-am plecat la gară. Pe 15 decembrie eram în Bucureşti. Pe 16 decembrie aud la „Vocea Americii“ că Timişoara e în flăcări, iar oamenii s-au baricadat în Catedrală. Unde, mă? În Catedrală! Timişoara în flăcări. Iar în Bucureşti am ieşit în stradă, am intrat în sediul Securităţii şi am preluat clădirea! N-am să uit niciodată cum comandantul Securităţii Municipiului Bucureşti, colonelul Goran, mi s-a predat. Plângea şi stătea în faţa unuia care avea 19 ani jumate“.

Pavel Bartoş: „«Uite un terorist!» Ştii cum au fugit toţi? Până când şi-au dat seama că era un om beat... de fericire!“

Pavel Bartoş se afla în Miercurea Ciuc şi-şi vedea liniştit de lucrurile simple ale vieţii, când a aflat vestea: a căzut Ceauşescu! A început veselia, agitaţia, euforia libertăţii şi el s-a ales cu buza spartă: „Mergeam la film, era ora 2.00. Mergeam cu mai mulţi prieteni, am travesat platoul din faţă şi apare un trabant cu un steag fără stema din mijloc. «Ceauşescu nu mai e!» Am rămas acolo. A fost aşa o stare de spirit, am încins o horă, ne-am luat steaguri. Unii mai curajoşi au intrat în Casa Albă, o casă mare de marmură din Miercurea Ciuc, unde se strângeau tovarăşii. Începuseră să arunce cu cărţi. Eram atât de fascinat, pentru că mă uitam la cărţile care zburau şi apoi le răsfoiam: «Mamă, ce colorate sunt!». Îmi amintesc că nu erau telefoane. Mama se agita acasă, erau zvonuri că vin teroriştii pe Tuşnad şi vor să atace. Când m-am dus acasă, deşi aveam 15 ani, mama m-a luat: «Ce faci?», că mă văzuse cu sânge. Mă lovise unul cu un steag, agitase steagul şi mi-a dat una în gură. Am avut buza un pic spartă (râde). «Ai văzut teroriştii? Stai acasă!», şi mi-a mai dat şi ea vreo două palme (râde). La noi, la Miercurea Ciuc, a fost o revoluţie calmă. Mă bucur că a fost aşa, fără victime, împuşcături. Bine, auzeam şi focuri de arme, pentru că era şi încă este o unitate foarte importantă sub pădure. Cică trebuia apărată. Noi eram oricum depăşiţi de situaţie. Eram pe platoul de la Miercurea Ciuc cu toţii şi strigă unul: «Uite un terorist!», arătând spre deal. Ştii cum au fugit toţi? (râde) Până când şi-au dat seama că era un om beat... de fericire! Şi omul mergea pe deal, avea în mână o sticlă“.

Claudiu Bleonţ: „La Aviatorilor, un soldat a tras-o repede în gura metroului pe Beatrice Rancea. Şi-a rupt ligamentele încrucişate. Zdâng!“

Revoluţia i-a întrerupt lui Claudiu Bleonţ un turneu de teatru alături de Emilia Popescu. Şi-a petrecut sfârşitul lui decembrie '89 cu zaibăr printre TAB-uri, pe la Televiziune şi, în final, la spital: „Pe 17-18 decembrie ’89 eram în turneu cu Emilia Popescu. Fusese Timişoara şi trebuia să jucăm la Valea Sadului. S-a suspendat spectacolul. Am sunat-o pe directoare: «Cum să nu se joace?». Noi trebuia să jucăm, să bifăm norma, să ne lase în Bucureşti. Am plecat acasă, totuşi. Eu, de pe drum, luasem nişte zaibăr. Am luat zaibărul şi m-am urcat cu Emilia Popescu în tren. În gară mă aştepta Beatrice (n.r. – Rancea), că eram căsătorit cu Beatrice. Când a văzut TAB-ul, cu soldaţi, cu tot, îmi spune: «Termină cu vinul!». Am ajuns pe 21 în Bucureşti. Pe drum, când vedeam «Jos Ceauşescu!», nu-mi vedea să cred! N-am strigat «Jos Ceauşescu!». Am fost la Televiziune, să spunem un monolog, care se lega într-un fel de evenimente. La Aviatorilor, un soldat a tras-o repede în gura metroului pe Beatrice. Şi-a rupt ligamentele încrucişate. Zdâng! Era o miză pentru ea să facă rolul din «Îmblânzirea scorpiei». A stat în spital, i-a pus capac baletului. Aceeaşi operaţie ca ea o am şi eu. Eram cu Andra, cu a patra, pardon, cu a treia soţie, la aikido“.