Câteva consideraţii privind „cazul Odessa”

În principiu, orice discuţie sau dezbatere referitoare la probleme „sensibile” ale trecutului nostru este, în opinia mea, binevenită. Tocmai pentru că se referă la momente delicate ale istoriei noastre, care stârnesc mari pasiuni, este nevoie de o abordare profesionistă, care să pună în atenţia publicului cât mai multe puncte de vedere asupra problematicii în discuţie.

În urmă cu ceva timp am abordat subiectul cuceririi Odessei de către armata română în revista Historia, în care am dedicat un subcapitol  şi problemei represaliilor. Nu revin aici asupra detaliilor, pe care le puteţi citi în articolul menţionat; vreau doar să punctez câteva idei.

În primul rând, există două mari concepţii la nivelul opiniei publice, ambele greşite, în opinia mea: prima se referă la imaginea de Albă ca Zăpada a armatei române, care niciodată nu ar fi fost implicată în acţiuni precum execuţii sumare sau deportări. Fals, cercetarea istorică dovedind contrariul. Mă grăbesc însă să precizez că în TOATE, repet, în TOATE ţările implicate în conflict pot fi identificate situaţii de încălcare flagrantă a normelor juridice, morale sau etice. O a doua concepţie afirmă opusul: armata română a fost instrumentul personal al lui Antonescu în aplicarea unei politici deliberate de exterminare în masă.

Plecând de la cele două mari curente de opinie, trebuie înţeles rolul şi locul istoricilor într-o societate. Istoricul britanic Richard Evans, autorul unei monumentale lucrări despre regimul nazist, afirma că:

„este nepotrivit pentru o lucrare istorică să se răsfeţe în luxul judecăţilor morale”.

Istoricul este cel chemat să înţeleagă, prin mijloacele specifice aflate la îndemână şi prin propria sa pregătire profesională. Dreptul de a judeca trebuie să aparţină opiniei publice.

Aici ajungem într-o situaţie pe care o găsesc nefirească, şi anume sentimentul de vinovăţie, conştientizat sau nu, resimţit la nivelul opiniei publice ori de câte ori se aduc în discuţie evenimentele celui de-al doilea război mondial. Născut la sfârşitul anilor `70, nici eu, nici cei din generaţiile apropiate mie n-am omorât pe nimeni. Sunt unul dintre partizanii cunoaşterii, cu bune şi rele, a propriei istorii, dar nu înţeleg să fiu considerat vinovat de ceea ce s-a întâmplat acum mai bine de 70 de ani. În cazul ăsta, ce facem cu britanicii, în condiţiile în care însuşi Churchill a recunoscut că bombardarea oraşelor germane nu a reprezentat altceva decât represalii, sau cu cetăţenii de azi ai Statelor Unite, când spectrul celor două bombe atomice planează încă asupra omenirii?

Cazul Odessa este unul complex, fiind consecinţa unui sângeros atentat soldat cu peste 100 de victime. Faptul că ordinul de represalii a fost dat şi mai ales că au fost omorâţi oameni nevinovaţi, de vreme ce vinovaţii nu au fost găsiţi, este evident. Am rezerve însă cu privire la cei peste 20 000 de civili executaţi, cifră care se regăseşte în documentele procesului de după război, în urma căruia numeroşi ofiţeri superiori au primit ani grei de închisoare.

Dar, citind că respectivul film a fost cumpărat deja de televiziuni importante din ţară şi din străinătate, mi-aş fi dorit ca el să cuprindă o imagine cât mai largă, în aşa fel încât opinia publică să fie tentată să aprofundeze problema, nu să tragă concluziile. Este ceea ce vă recomand şi dumneavoastră.

Şi reţineţi: singura responsabilitate pe care o avem, la nivel de indivizi, este de a ne cunoaşte şi înţelege istoria.