Carol I, la judecata istoricilor comunişti: cum a fost defăimat primul rege al României
0
Ca orice regim totalitar, regimul comunist din România a folosit discursul istoric drept armă politică şi ideologică pentru modelarea mentalităţii şi identităţii populaţiei.
După instalarea definitivă a comuniştilor la conducerea României, când aceştia preiau toate pârghiile puterii, istoriografia se transformă, astfel, în discurs propagandistic ce trebuia să servească intereselor politice ale partidului.
Monarhia şi foştii suverani ai ţării sunt puşi la zid, iar, dintre aceştia, Carol I devine exponent al politicii de exploatare şi jefuire a poporului român. Imaginaţia istoricilor de casă ai regimului nu cunoaşte însă limite: viaţa regelui ar fi fost una cu totul imorală, cu amante, desfrâu şi uşi secrete.
Urmărind directivele date de Mihail Roller, „micul dictator al istoriei”, care vorbea despre „necesitatea introducerii unui spirit ştiinţific în cercetarea istoriei” (pe care vechea istorie, a regimului burghezo-moşieresc, nu l-ar fi avut), noii istorici au început să rescrie trecutul României în baza ideologiei comuniste. Astfel, acea parte a istoriei României care tocmai se încheiase – istoria Regatului – avea să fie imediat schimbată în vederea legitimării abdicării regelui şi a proclamării Republicii Populare. Aşadar, perioada regimului monarhic – considerată până atunci o epocă a progresului, a modernizării României – s-a transformat într-o perioadă neagră a istoriei naţionale, asemănată întunecatului Ev Mediu. Potrivit noului discurs istoric, cei 81 de ani de monarhie au fost „ani de sărăcie, ani de robie, ani de cufundare a poporului român în nenorociri din ce în ce mai mari”.
Critica instituţiei monarhice a fost însoţită, bineînţeles, şi de critica foştilor suverani ai ţării. Carol I, Ferdinand şi Maria, Carol al II-lea şi Mihai sunt toţi puşi la zid de istoriografia comunistă şi vor fi aspru criticaţi şi huliţi până spre sfârşitul regimului comunist (când are loc un proces de reabilitare parţială a foştilor monarhi, excepţie făcând doar Carol al II-lea).
Dintre toţi regii, cea mai proastă imagine o are, după cum era de aşteptat, Carol al II-lea. Îi urmează Carol I, primul rege al României, cel a cărui domnie, lungă de 48 de ani, a schimbat în bună măsură faţa ţării. Istoricii comunişti vor şterge însă cu buretele toate aspectele pozitive ale acestei domnii şi vor face din Carol simplul iniţiator al politicii de exploatere şi jefuire a poporului român.
Carol – pion al Kaiserului la gurile Dunării şi asupritor al ţărănimii
În prima perioadă a regimului comunist, cea pe care istoricii de azi o numesc „faza stalinistă” (din 1948 până spre începutul anilor ’60), regele Carol I era prezentat drept prinţul străin impus de cercurile capitaliste occidentale, interesate să-şi exercite controlul şi asupra micului stat răsăritean. În istoria de atunci, Carol apărea ca pion al Kaiserului la gurile Dunării, executant docil al ordinelor acestuia, precum şi ca apărător exclusiv al intereselor claselor exploatatoare.
Pentru a vedea portretul model al regelui Carol în anii ’50, recurgem la un volum de propagandă apărut sub semnătura unor ofiţeri: V. Anescu şi M. Popa. Aceştia publică în 1958, la Editura Militară, o cărticică de aproximativ 150 de pagini, ce poartă un titlu sugestiv: Jefuirea poporului de către monarhie. Scopul volumului este clar, după cum susţin şi autorii în prefaţă: „demascarea concretă a modului cum poporul nostru a fost jefuit de către dinastia hohenzollernilor”. Nu contează că autorii recurg la prea puţine surse pentru a-şi susţine ideile; la urma urmei, în propagandă asta contează mai puţin, iar cei doi încep să scrie cartea având deja concluziile în minte.
Potrivit lui Anescu şi Popa, „obscurul ofiţer prusac” începe la scurtă vreme după venirea în ţară prigonirea românilor. Deşi primeşte două moşii la venire, Carol nu se mulţumeşte doar cu atât şi îi persecută pe ţărani pentru ca aceştia să renunţe la propriile pământuri în favoarea sa; se vorbeşte chiar de torturarea şi arderea de vii a ţăranilor pentru a-i „convinge” să cedeze principelui cât mai multe terenuri. În viziunea autorilor, Carol inaugurează astfel „tabloul sumbru al jafurilor şi împilărilor ţărănimii muncitoare de către monarhie”, ce va reprezenta o constantă nu doar a domniei acestuia, ci şi a urmaşilor săi. Iar în timp ce regele era preocupat de acumularea neîncetată de averi, ţărănimea română suferea din cauza sărăciei şi a condiţiilor grele de trai, pe care regele nici că se gândea să le îmbunătăţească. De aceea, „în timp ce regele şi familia regală duceau o viaţă de risipă, lux şi desfrâu, ospiciile erau pline de ţărani înebuniţi de pe urma pelagrei”. Iar în momentul în care, în sfârşit, ţărănimea se ridică împotriva autorităţilor, Carol ordonă reprimarea răscoalei. În privinţa acestui episod, Anescu şi Popa susţin că „măsurile sălbatice de reprimare a luptei ţăranilor muncitori au provocat satisfacţia deplină a regelui Carol I, care într-o conversaţie cu Marghiloman, la 22 martie 1907 se declara «foarte mulţumit» de armată”.
Se încarcă comentariile...
