Când te-ndrăgosteşti şi lăcrimezi pentru România… călătoria francezului Marcel Fontaine

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Misiunea Militară Franceză în România - 1917. FOTO Wikipedia
Misiunea Militară Franceză în România - 1917. FOTO Wikipedia

Întotdeauna, Franţa a avut un loc aparte în inima românilor. Acest fapt s-a datorat, în parte, sprijinului politic pe care această ţară l-a oferit României în momente cruciale ale istoriei noastre. Sigur, au contat şi afinităţile culturale, dar şi cele ale moştenirii comune latine.

Poate nu întâmplător, în România veche, ante 1914, era populară o vorbă de spirit care spunea: Orice om are două patrii - a lui şi Franţa! În episodul de astăzi, vom vorbi despre un astfel de moment în care sprijinul francez a fost semnificativ pentru noi: Misiunea Militară Franceză din 1916-1918 şi despre peripeţiile căpitanului Marcel Fontaine.

În toamna lui 1916, într-un moment greu pentru armata română, presată de germani între Carpaţi şi Dunăre, din Franţa a sosit Misiunea Militară Franceză, compusă din aproximativ 1400 de militari aflaţi sub conducerea generalului Henri Mathias Berthelot. Despre Misiunea Militară Franceză şi conducătorul ei s-a vorbit mai mereu, pe bună dreptate, la superlativ. Unul dintre ofiţerii acestei misiuni a fost Marcel Fontaine, povestea lui şi a călătoriei sale Franţa-România, dar şi saga vieţii sale o vom relata mai jos, bazându-ne, ca surse documentare, pe lucrările memorialistice ale acestuia: Journal de Guerre. Mission en Roumanie, publicată în limba franceză la Editura Academiei Române în anul 2009, precum şi o lucrare a aceluiaşi autor, publicată în limba română şi intitulată Lacrimi pentru România (1930).

marcel fontaine

Tânăr profesor, în vârstă de 25 de ani, Marcel Fontaine (dreapta - foto Editura Academiei Române) a fost mobilizat ca locotenent în armata franceză, în vara anului 1914, apoi trimis pe fronturile de pe Marna, Artois, Verdun. De pe aceste teatre de luptă a fost desemnat să participe la Misiunea Berthelot. De multe ori, în viaţa unui om sunt momente în care, fără să ştie, soarta i se schimbă şi ia o turnură nebănuită. Pentru Marcel Fontaine, nominalizarea în această misiune, într-o ţară despre care nu ştia prea multe, avea să devină un astfel de moment. Selectat dintre voluntarii înscrişi pentru a participa la diferite misiuni, pe 17 noiembrie 1916, aflat la Trepail – Marna, Fontaine primeşte vestea că va face parte din Misiunea Militară Franceză şi imediat se urcă în trenul spre Paris, unde alături de alţi colegi, este informat despre misiunea secretă înspre România. Plecarea sa are loc, însă, abia pe 2 ianuarie 1917. Instrucţiunile primite de la Cartierul General de la Paris sunt clare: pentru a nu trezi suspiciuni, vor pleca în grupuri mici de câte şase persoane, îmbrăcaţi civil şi cu paşapoarte diplomatice. Pentru că traseul normal spre România nu mai poate fi utilizat din cauză că presupune traversarea teritoriilor inamice, grupul trebuie să aleagă o rută ocolitoare (vezi harta de mai jos): Paris-Londra-Newcastle, de aici îmbarcarea pe un vas spre Norvegia, apoi traversarea cu mare precauţie a teritoriilor Norvegiei şi Suediei (state neutre) şi intrarea în Finlanda, la acea vreme parte a Imperiului Rus. Pe 12 ianuarie, la graniţa cu Finlanda, un vameş suedez râde de ei pe motiv că se duc în România, o ţară deja ocupată de germani. Din Finlanda, călătoria lor este lipsită de riscuri, singurul element comun este monotonia şi imensa privelişte a zăpezilor ce îmbracă Rusia. O conversaţie cu un finlandez îl pune pe gânduri pe Fontaine. Aflând că este francez, finlandezul, care vorbeşte bine limba lui Voltaire, strigă Vive la France! Acesta îi răspunde Vive la Russie!, fapt care-l indispune pe interlocutor: non, Vive la Finlande! răspunde acesta. Sosirea în gara Finlanda din Sankt-Petersburg le provoacă o mare nedumerire: Surpriză profundă! O gară de capitală unde ne aşteptam să găsim o mare animaţie. Dimpotrivă. Este goală şi liniştită.” Este noaptea anului nou! (pe stil vechi). Drumul spre România continuă cu traversarea imperiului zăpezilor până la gara de la  Ungheni şi apoi, pe 23 ianuarie, ajung la Iaşi.

Contactul iniţial al lui Marcel Fontaine cu realitatea românească, despre care oricum nu ştia prea multe, este şocant:

 „... primul soldat român pe care îl văd e o biată fiinţă, mai mult o rămăşiţă a groznicei retrageri, a cărui îmbrăcăminte, alcătuită din trenţe fără nume, nu mai are nimic ostăşesc; neclintit păzeşte podul, cu o puşcă veche, a cărei vechime o face ridicolă...”

Spaţiul gării, spaţiul feroviar îi oferă o privelişte dezolantă, căci, peste tot sunt vagoane blocate pe linii, locomotive vechi, şi doar trei linii de cale ferată sunt libere: „şase şine drept singur mijloc de comunicare cu restul lumii!” Este o perspectivă a unei Românii disperate, izolate, dar care încă rezistă. Şi totuşi, francezul mai are un şoc. Obişnuit cu faptul că în imensul spaţiu rusesc nimeni nu vorbeşte limba sa, întreabă dacă vorbeşte cineva franceza: „Dar toată lumea vorbeşte aici franţuzeşte! Ce frază plină de farmec! Şi prin ce răspuns mai mângâietor şi mai mişcător ar fi putut să primească România pe aceia a căror patrie e acum atât de depărtată!” Şi surprizele continuă: „toată lumea ne primeşte bine şi tot se vorbeşte limba noastră...”

Şi nu e singurul francez care, venit în acest spaţiu necunoscut, are acest şoc al cultului românilor faţă  de Franţa - Contele de Saint Aulaire, ambasadorul Franţei în România, sosit pe acelaşi traseu ocolitor în Moldova, avea să noteze în memoriile sale intitulate Confesiunile unui bătrân ambasador primirea făcută de un şef de gară de la graniţa cu Rusia:

„Niciodată, nici în Franţa, nu am respirat atâta dragoste pentru Franţa ca în familia acestui şef al unei gări mici din România, al cărei nume nici nu mi-l amintesc...”

Marcel Fontaine a activat în Moldova până la data de 9 martie 1918, când misiunea militară franceză a fost nevoită să părăsească România. Călătoria cu trenul pe drumul de întoarcere este plin de peripeţii, pentru că traversează o Rusie aflată în plină anarhie. La 1 aprilie se îmbarcă pe un vas la Murmansk cu destinaţia Southampton, de unde, din nou, călătoresc spre portul Le Havre, apoi parcurg cu trenul distanţa până la Paris.

Sosirea la Paris este descrisă cu amărăciune: trenul lor este garat pe linia de centură, nu sunt primiţi ceremonial, doar un obuz german cade în apropiere de locul unde se aflau şi un ofiţer le repartizează rapid ordinele de a se prezenta pe front la unităţile lor.

Povestea lui Marcel Fontaine nu se încheie aici. Dragostea faţă de români şi ţara lor i-a rămas în suflet. După război revine în România, se angajează ca profesor la Turnu Severin, Craiova şi Bucureşti, se însoară cu o româncă, Alexandrina Zaharia. În 1948, la 60 de ani, pleacă în Franţa, unde devine şef al redacţiei române a radiodifuziunii franceze, apoi lucrează la Radio Europa Liberă. Peste 600 de cronici, o carte publicată, numeroase conferinţe pentru o Românie liberă sunt parte a activităţii depuse de Marcel Fontaine, până la moartea sa în 1970. Poziţiile lui critice faţă de regimul comunist, îi determină pe liderii de la Bucureşti să îl treacă pe lista duşmanilor ţării...

În episodul viitor, vom vorbi despre istoria călătoriei unui alt francez.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite