Când istoria naşte marea proză

Cartea lui Antony Beevor, „Stalingrad“, apărută la Viking în 1999 şi tradusă la noi de RAO în 2009, a fost încununată cu Premiul „Samuel Johnson“ pentru nonficţiune, Premiul „Wolfson“ pentru Istorie, Premiul „Hawthornden“ pentru literatură.

Pe coperta a patra a versiunii româneşti din 1999 sunt reproduse aprecieri elogioase din presa internaţională. Dincolo de natura lor publicitară, comentariile reliefează o performanţă a autorului: cea de a transforma Istoria în Proză.

Vitali Vitaliev scrie în „The Guardian“:  „M-am simţit ca şi cum aş fi citit un roman istoric clasic, de proporţiile epopeii «Război şi pace»“.

În „Daily Telegraph“, Dirk Bogarde exclamă: „O superbă tapiserie de iarnă... se citeşte la fel de uşor ca un roman şi nu ca o excelentă carte de istorie, ceea ce este de fapt“.

Într-adevăr, acesta a fost şi sentimentul meu pe parcursul lecturii, ba chiar şi al relecturii, una dintre cele mai captivante  încercate de mine în ultimul timp. De remarcat însă că Antony Beevor nu exersează o carte de popularizare superioară a istoriei în genul celor iscălite de Henry Troyat sau de Max Gallo.

„Stalingrad“ e o veritabilă carte de istorie, un studiu bazat pe documente de arhivă, voit şi realizat ca o contribuţie ştiinţifică. Nota de proză e dată însă de instinctul de scriitor al istoricului. În talmeş-balmeşul de fapte, documente, întîmplări, Antony Beevor surprinde proza tipică vieţii şi o redă fără a renunţa la stilul rece, plat, al scrierii ştiinţifice.

Pot fi aduse în prim plan, ca exemplificări, numeroase pagini din carte.  Seducătoare mi se par, de exemplu, cele dedicate dimineţii de sîmbătă, 21 iunie 1941, dinaintea lui 22 iunie 1941, ziua de Declanşare a Operaţiunii Barbarossa.

Nu de puţine ori realitatea e mai literaturizată decât literatura propriu-zisă.

Din mulţimea de întâmplări ale acestei dimineţi, Antony Beevor se opreşte asupra celor care schiţează atmosfera de la Ambasada Sovietică din Berlin:

„Sîmbătă, 21 iunie 1941: o minunată dimineaţă de vară. Numeroşi berlinezi au luat trenul către Posdam pentru a petrece o zi în Parcul Sans Souci. Alţii au plecat să se scalde în apele lacurilor Wannsee sau Nikolassee. În cafenele, bogatul repertoriu de glume pe seama fugii lui Rudolf Hess în Marea Britanie cedează teren în faţa poveştilor despre iminenta invazie a Uniunii Sovietice. Mai erau şi cei care, îngroziţi la gîndul extinderii războiului, mai nădăjduiau că Stalin va ceda Ucraina Germaniei în ultimul moment.

La Ambasada Sovietică din strada Unter den Linden, oficialităţile se aflau la posturile lor. Un mesaj urgent de la Moscova cerea «o clarificare importantă» a importantelor pregătiri militare de-a lungul frontierelor de la Marea Baltică pînă la Marea Neagră. Valentin Berejkov, prim-secretar şi interpret principal al ambasadei, s-a adresat telefonic Ministerului german de Externe, de pe Wilhelmstrasse, pentru a aranja o întîlnire. I s-a spus că ministrul Joachim von Ribbentrop era plecat din oraş şi că secretarul de stat Freiherr von Weizsäcker nu putea fi contact prin telefon. Pe măsură ce orele dimineţii treceau, de la Moscova soseau din ce în ce mai multe mesaje solicitînd veşti. La Kremlin domnea o atmosferă de isterie reţinută, dat fiind că se înmulţeau dovezile în legătură cu intenţiile germane, ce se adăugau celor peste optzeci de avertismente primite în ultimele opt luni. Şeful adjunct al NKVD tocmai raportase că avusese loc, cu o zi în urmă, nu mai puţin de «treizeci şi nouă» de incursiuni aeriene dincolo de graniţa de stat a URSS. Wehrmacht-ul nu avea nici o reţinere în ceea ce priveşte pregătirile, iar lipsa oricărei discreţii pare să nu fi făcut decît să confirme, în mintea întortocheată a lui Stalin, că toate acestea făceau parte dintr-un plan al lui Adolf Hitler de a smulge concesii şi mai mari.

Ambasadorul sovietic la Berlin, Vladimir Dekanozov, împărtăşea convingerile lui Stalin că era vorba de o campanie de dezinformare, lansată iniţial de britanici. A respins chiar raportul propriului său ataşat militar, în care se menţiona că de-a lungul frontierei fuseseră desfăşurate 180 de divizii. Dekanozov, un protejat al lui Lavrentii Beria, georgian şi el, era şi un membru marcant al NKVD. Experienţa sa în materie de afaceri externe nu depăşea cu mult interogarea şi epurarea unor diplomaţi mult mai competenţi decît el. Alţi membri ai misiunii, cu toate că nu îndrăzneau să-şi exprime opiniile cu prea multă vehemenţă, erau aproape siguri că Hilter plănuia o invazie. Transmiseseră chiar şpalturile unui dicţionar bilingv de expresii, editat pentru trupele invadatoare, ce fusese adus în secret la consulatul sovietic de un tipograf german comunist. Printre termenii utili incluşi în dicţionar se numărau echivalentele ruseşti ale unor expresii precum «Predaţi-vă!», «Mîinile sus!», «Unde e preşedintele colhozului?», «Eşti comunist?» şi «Trag!»

Apelurile telefonice repetate ale lui Berejkov la Ministerul de Externe german au primit, invariabil, răspunsul că Ribbentrop «nu este aici şi nimeni nu ştie cînd se va întoarce». La prînz, a încercat să contacteze o altă oficialitate, şeful secţiei politice. «Cred că se întîmplă ceva la Cartierul General al Führer-ului. Mai mult ca sigur, toată lumea s-a adunat acolo.» Dar ministrul de Externe german nu plecase din Berlin. Ribbentrop pregătea instrucţiunile către Ambasada Germană de la Moscova, clasificate «Urgent. Secret de stat». A doua zi, dis-de-dimineaţă, cam la două ore după lansarea invaziei, contele Friedrich Werner von der Schulenburg urma să transmită guvernului sovietic o listă de doleanţe ce aveau să servească drept pretext.

Sîmbătă, la Berlin, către înserat, mesajele de la Moscova erau din ce în ce mai frenetice. Berejkov telefona în Wilhelmstrasse din jumătate în jumătate de oră. Dar nici un funcţionar superior nu accepta să răspundă la apelurile lui. De la fereastra deschisă a biroului său, putea vedea caschetele demodate ale poliţiştilor ce păzeau ambasada. Dincolo de ei, berlinezii îşi făceau plimbarea de sîmbătă seara, pe strada Under dn Linden. Diferenţa dintre război şi pace avea un aer uluitor de irealitate. Expresul Berlin-Moscova gonea printre armatele germane care aşteptau ordinele de a trece frontiera, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic“.

Am reprodus aceste pagini senzaţionale din volumul „Stalingrad“, pentru că ele dau seama de formula alesă de autor. Fără a inflori nimic, fără a literaturiza, el face literatură descriind pur şi simplu realitatea.

Aceasta deoarece istoricul britanic a înţeles un adevăr: nu de puţine ori realitatea e mai literaturizată decât literatura propriu-zisă.

Ajunge s-o descrii într-un stil rece, exact, pentru a face literatură convins că faci istoriografie!