Ideologia comunistă, Partidul Comunist, ilegaliştii, activiştii şi Secretarul General formează un sistem criminal – dictatura comunistă care, alături de nazism şi fascism, rămâne o supremă pervertire a libertăţii şi demnităţii umane. În acest sens şi nu altfel, acceptăm că se poate scrie o carte, se poate realiza un film despre înfiorătorul experiment de inginerie socială care a fost comunismul românesc (slavă lui Dumnezeu, după Decembrie 1989 s-a scris foarte mult şi s-au realizat destule filme documentare şi artistice despre dictatura comunistă!). De aceea, îi oferim lui Ion Cristoiu câteva dintre biografiile de ilegalişti şi militanţi comunişti cuprinse în Raportul comisiei prezindenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România cu speranţa că tov. Cristoiu va afla resursele necesare pentru a finanţa realizarea, în regie proprie şi cu talentul jurnalistic incontestabil pe care trebuie să recunoaştem că-l deţine, un documentar tv sau (de ce nu?) un film artistic în serial despre crimele comise de aceşti indivizi şi regimul comunist pe care l-au slujit.

* * *

Augustin Alexa (n. 1911). Ilegalist, muncitor CFR la Cluj, ministrul Transporturilor (1951-1953), membru al CC al PMR/PCR (1948-1974), procuror general al RPR/RSR (1953-1973). În 1953 primeşte gradul de prim consilier juridic de stat, asimilat cu gradul de general-locotenent, direct implicat în toate marile anchete şi procese ale perioadei. Putem spune că prin poziţia pe care a deţinut-o a fost un ”Vîşinski al României”.

Iosif Ardeleanu (Döme Adler) (n. 1909). Ilegalist transilvănean, căsătorit cu Clara Turcu (director în Ministerul de Externe în mandatul Anei Pauker), Ardeleanu a fost şeful cenzurii (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, 1951-1973). A devenit proverbial pentru obtuzitatea, intoleranţa şi dogmatismul său. Alături de Valter Roman, Nicolae Goldberger, Aurel Mălnăşan şi Wilhelm Einhorn, a fost direct implicat în acţiunea de investigare şi supraveghere a guvernului legal al Ungariei condus de Imre Nagy în timpul „azilului politic” de la Snagov (1956-1958).

Emil Bodnăraş (1904-1976). Născut dintr-un tată ucrainean şi o mamă de origine germană. Una dintre cele mai complicate personalităţi ale comunismului românesc. Ofiţer de carieră, el a devenit spion sovietic şi a fugit în Uniunea Sovietică. S-a întors în România la mijlocul anilor 1930 şi a îndeplinit diferite misiuni speciale pentru spionajul militar sovietic. Prins din întâmplare, Bodnăraş a fost condamnat la 10 ani de închisoare. În închisorile de la Doftana şi Caransebeş, el a devenit un prieten de încredere al lui Gheorghiu-Dej şi un personaj cheie din grupul acestuia. Eliberat din închisoare în 1943, el a fost direct implicat în eliminarea politică şi izolarea fizică a lui Ştefan Foriş, secretarul general al PCR, din 4 aprilie 1944. A condus partidul împreună cu Constantin Pîrvulescu şi Iosif Rangheţ până la evadarea din închisoare a lui Gheorghiu-Dej şi formarea noului nucleu hegemonic al partidului.

După 23 august 1944, el a fost şeful aparatului poliţiei secrete a partidului şi, între 1945 şi 1947, şeful serviciilor secrete de informaţii afiliate Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Influenţa sa enormă s-a datorat contactului direct permanent cu serviciile secrete sovietice. (El făcea rapoarte asupra fiecăruia dintre liderii PCR, după cum s-a dovedit ulterior în cazul Anei Pauker). Mai târziu, a fost numit ministru al Apărării Naţionale, general de armată şi viceprim-ministru, deţinând numeroase alte poziţii importante până la moartea lui Gheorghiu-Dej. După 1965, a acceptat pactul propus de Ceauşescu: în schimbul supunerii sale totale, Ceauşescu i-a oferit poziţiile de vicepreşedinte al Consiliului de Stat şi membru al Prezidiului Permanent, ceea ce îl menţinea în rândurile eşalonului de vârf al elitei. Ca şi Apostol, Miron Constantinescu sau Chivu Stoica, a luat parte, ca membru al Biroului Politic, la decizia de a-l elimina pe Pătrăşcanu lucru menţionat şi utilizat politic de Ceauşescu în aprilie 1968). Un comunist inteligent şi dur, a fost, se pare, un simpatizant al liniei maoiste în timpul conflictului dintre Moscova şi Beijing.

Divorţat de soţia sa, Florica Münzer, a trăit ca un ascet, fără a avea contacte sociale notabile. Deja din timpul perioadei lui Gheorghiu-Dej, a fost criticat în Biroul Politic pentru faptul că refuzase să participe la petrecerile organizate de administraţia de partid (de Vasile Posteucă şi Simion Babenco, apoi de Leon Naş şi Petre Burciu) pentru a satisface potentaţii comunişti. După moartea sa, aşa după cum a lăsat prin testament, rămăşiţele sale nu au fost depuse alături de cele ale lui Gheorghiu-Dej la Mausoleul Eroilor, ci transportate în satul său natal din nordul Moldovei.

Petre Borilă (1906-1973). Militant comunist născut la Silistra (Bulgaria), al cărui nume adevărat era Iordan Dragan Rusev. În anii 1930, a adoptat pseudonimul de Borilă. Membru PCR din 1924 şi comisar politic în Brigăzile Internaţionale în timpul Războiului Civil din Spania. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a stat la Moscova, unde a colaborat cu Gheorghi Dimitrov (preşedintele Cominternului) şi Dimitri Manuilski (cel mai important demnitar sovietic pe lângă Comintern), iar cu Ana Pauker, Vasile Luca, Leonte Răutu şi Valter Roman a conlucrat pentru a forma nucleul care va prelua conducerea PCR după invadarea României de către Armata Roşie. Bine antrenat în intrigile Cominternului, Borilă a ştiut cum să stabilească o relaţie apropiată şi cu Gheorghiu-Dej. În timpul anilor 1950, a participat direct la acţiunile represive organizate de către Securitate, împreună cu Dumitru Coliu (alt comunist de origine bulgară) şi Ion Vinţe (János Vincze). De fapt, Borilă a fost implicat în cele mai secrete afaceri politice şi era cunoscut ca o figură distantă şi suspicioasă.

A fost căsătorit cu Ecaterina Abraham-Borilă, o comunistă militantă de origine evreiască. Membru al Comitetului Central al PCR, 1948-1969; al Biroului Politic (1952-1965); al Comitetului Executiv al CC al PCR, 1965-1969; vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, 1954-1965. Relaţiile dintre familiile Ceauşescu şi Borilă erau tensionate, în special după căsătoria fiului cel mai mare al lui Ceauşescu, Valentin, cu fiica lui Borilă, Iordana, eveniment la care Ceauşescu s-a opus cu încăpăţânare, probabil din cauza xenofobiei Elenei - nora nu era de origine pur românească. Pe de altă parte, Borilă însuşi dezaproba această căsătorie, în primul rând datorită faptului că el condamna anti-sovietismul lui Ceauşescu. Cu puţin înainte de moartea sa, Borilă a scris un memoriu adresat conducerii partidului prin care critica „naţionalismul” lui Ceauşescu. Documentul nu a fost făcut public (informaţie personală de la Mircea Răceanu, care l-a putut citi graţie prietenului său Iuri Borilă, fiul cel mare al lui Petre Borilă). Valentin Ceauşescu şi Iordana Borilă au divorţat în 1988. După1989, Iordana a emigrat în Statele Unite via Israel, împreună cu fiul ei Daniel, singurul nepot al lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu.

Iosif Chişinevschi (Roitman) (1905-1963). Ideolog şi propagandist şef al PCR în perioada 1944-1957, basarabeanul Chişinevschi a fost unul dintre cei mai apropiaţi complici în tenebroasele maşinaţiuni care au dus la căderea Anei Pauker, la moartea lui Pătrăşcanu şi la procesul lui Vasile Luca. El a urmat cursurule faimoasei şcoli leniniste şi a participat la Congresul al V-lea al PCR, ţinut în Rusia în decembrie 1931. Arestat în 1940, şi-a petrecut anii războiului în închisoarea Caransebeşşi în lagărul de la Târgu-Jiu, timp în care a fost unul dintre cei mai apropiaţi de Gheorghiu-Dej. Intrigant desăvârşit şi oportunist, servil până la linguşire în relaţiile cu superiorii, răzbunător şi despotic faţă de subordonaţi, el reprezenta stalinistul perfect, devotat necondiţionat URSS. Pentru că îşi identificase destinul cu cel al „patriei socialismului”, atunci când ruşii au schimbat cursul la Congresul al XX-lea în februarie 1956, a început imediat să răspândească aluzii critice insidioase despre Gheorghiu Dej, sperând să acopere crimele şi abuzurile din propriul trecut.

După martie 1956, în ciuda reînnoitelor declaraţii de credinţă faţă de Gheorghiu-Dej, Chişinevschi nu mai avea nici o şansă să supravieţuiască politic. În iunie 1957, el a fost exclus din Biroul Politic, iar Congresul al III-lea din 1960 nu l-a mai reales în Comitetul Central. A fost căsătorit cu Liuba Chişinevschi, o activistă comunistă ilegalistă, al cărei nume de familie l-a adoptat. În anii ’50, Liuba era membră a CC, vicepreşedinte a Confederaţiei Generale a Muncii şi vicepreşedinte al Comisiei Controlului de Partid. Cunoscut printre membrii de partid sub diminutivul Ioşka, Chişinevschi a fost protectorul întregului grup de aparatcici necultivaţi, închistaţi şi agresivi care au dominat viaţa spirituală a României în timpul perioadei de stalinism dezlănţuit. Fiul său cel mare, Milea, a plecat în Canada, iar alţi doi, Andrei şi Gheorghe, au emigrat în Israel, unde cel din urmă a murit în anii ’80. Din întreaga familie Chişinevschi, mai trăieşte în România un singur fiu, Iuri, născut în 1945.

Dumitru Coliu (Dimităr Colev) (1907-1979). Ilegalist, membru al grupului moscovit, revenit în ţară cu divizia „Horia, Cloşca şi Crişan”, general politic, membru supleant al Biroului Politic, preşedinte al Comisiei Controlului de Stat, preşedinte al Comisiei Controlului de Partid. Căsătorit la Moscova cu o cetăţeană sovietică, Olga Feodorovna. Unul dintre exponenţii celei mai dure direcţii din conducerea PCR, devotat necondiţionat lui Stalin şi stalinismului.

Alexandru Drăghici (1913-1993). De profesie lăcătuş mecanic, încadrat de tânăr în mişcarea comunistă, exponent al sectorului proletar din PC din România, Drăghici s-a manifestat activ în anii clandestinităţii. A fost condamnat în procesul Anei Pauker (Craiova, 1936), împreună cu alţi militanţi predestinaţi unor cariere importante. Ajuns la Doftana, Drăghici s-a raliat rapid nucleului condus de Gheorghiu-Dej. Rivalitatea dintre Drăghici şi Ceauşescu a început încă din anii de închisoare şi de lagăr (Caransebeş şi Târgu-Jiu). După 23 august 1944, a condus organizaţia de partid a Capitalei. În 1952, l-a înlocuit pe mazilitul, ulterior arestatul Teohari Georgescu în fruntea Ministerului de Interne. A fost artizanul lichidării lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi organizatorul unor sălbatice campanii de terorizare a populaţiei. Cu sprijinul lui Dej, şi-a dat frâu liber, pornirilor bestiale, organizând proces după proces, înscenare după înscenare. Securitatea sub Drăghici a fost mijlocul prin care Dej şi-a impus linia politică.

Nicolae Ceauşescu l-a criticat pe Draghici încă în martie 1956, acuzându-l că profită de relaţiile cu Dej pentru a sustrage Securitatea controlului de partid. În fapt, cei doi aspiranţi la succesiune erau militanţi din categoria cea mai dură. Susţinerea lui Ceausescu drept urmaş de catre Maurer, Chivu Stoica şi Bodnăraşţinea tocmai de teama acestora în raport cu venirea la putere a şefului Securităţii. Imediat după numirea sa ca prim secretar, Ceauşescu l-a „coborât în sus” pe Drăghici. Acesta devenea secretar al CC, ulterior vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, iar locul său ca ministru de Interne era luat de unul din foştii subalterni ai lui Ceauşescu la Direcţia Organizatorică, Cornel Onescu. Declinul fostului şef al poliţiei secrete devenise inevitabil. În aprilie 1968, Plenara CC al PCR l-a reabilitat pe Lucreţiu Pătrăşcanu şi a decis excluderea lui Drăghici din partid. Pe lângă pierderea tuturor demnităţilor de partid şi de stat, în noiembrie 1968, fostul torţionar şef al României a fost degradat din rangul de general colonel şi trecut în rezervă cu gradul de soldat. A lucrat o scurtă perioadă ca director de întreprindere agricolă de stat (IAS), după care s-a pensionat cu o substanţială pensie de ilegalist, continuând să locuiască într-o somptuoasă vilă din cartierul Dorobanţi, pe strada Sofia. Împreună cu soţia sa, ilegalista Marta Cziko, a părăsit România după 1990, sub pretextul întregirii familiei cu una din fiice, stabilită la Budapesta. Era vorba de fapt de o fugă din ţară pentru a nu fi tras la răspundere pe cale penală pentru crimele comise. Până la moarte a refuzat să acorde vreun interviu şi, după toate datele, nu a dovedit vreo formă de căinţă.

* * *

În anexa la Raportul comisiei prezindenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România veţi afla şi alte biografii de indivizi care au slujit ideologia şi regimul comunist. A critica şi a combate ideologia comunistă, pe susţinătorii acesteia şi mai ales, pe indivizii care au fost crescuţi la ”şcoala de partid” şi acum controlează viaţa politică, economică, socială şi culturală a ţării, nu reprezintă, aşa cum insinuează tov. Cristoiu, ceva la modă, că ar fi ”de bonton să te zborşeşti la o bucată de trecut”. Dimpotrivă, este o datorie în faţa lui Dumnezeu pentru că ”bucata de trecut”, cum o numeşte tov. Cristoiu, este de fapt, o piatră însângerată pusă peste mormântul zecilor de mii de victime nevinovate, în România, şi zecilor de milioane de victime nevinovate făcut de ideologia comunistă peste tot unde a reuşit să dobândească formă statală – URSS, Europa de Răsărit, China, Coreea de Nord, Cuba etc.

Unui fost propagandist al publicaţiilor UTC/PCR, ca tov. Ion Cristoiu, îi va fi greu să înţeleagă şi mai ales să accepte că mai mult de jumătate din viaţă l-a slujit pe Diavol. Da, Ion Cristoiu are dreptate în felul lui atunci când îi pomeneşte pe ilegaliştii comunişti ca pe nişte eroi, pentru că şi Diavolul îşi are falşii lui profeţi, şi Iadul este populat de eroii săi – Stalin, Hitler, Mao, Ceauşescu etc. Din perspectivă teologică, singura pe care mi-o asum în totalitate, ideologia comunistă reprezintă o pervertire cumplită a creştinismului. Prin ateismul agresiv, ura de clasă şi nivelarea absolută a unicităţii persoanelor umane, dogma marxist-leninisto-stalinistă caută să desfiinţeze cuvântul Sfintei Scripturi, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Regimul comunist, oriunde i s-a îngăduit să existe, a proclamat o orânduire hidoasă în care Hristos, Dumnezeu cel întrupat, este înlocuit cu aşa-zisul arhetip al ”Omului Nou”, creatura fără suflet şi fără conştiinţă a cărei singură menire este să slujească Partidul şi pe Marele Conducător. Partidul Comunist devine o pseudo-biserică, un loc în care persoana umană este desfiinţată, reeducată şi transformată în ”sclavul perfect”, fiinţă anonimă pierdută în gloata ”maselor largi de oameni ai muncii”, iar în vârful ”piramidei roşii”, corpul de activişti şi nomenclaturişti formează o castă privilegiată a falşilor învăţători, pseudo-preoţii minciunii comuniste, stăpânii de sclavi care slujesc cu loialitate, prin fapte de cruzime, pe Secretarul General, Marele Cârmaci, Cel Mai Iubit Fiu al Poporului, Marele Geniu, dictatorul care asasinează libertatea unei întregi naţiuni.

Să faci apologia – chiar şi sub masca aparent nevinovată a promovării ca personaje romantice/eroi idealişti de carte şi de film – indivizilor care au slujit şi construit o astfel de aberaţie criminală înseamnă fie că eşti totalmente un analfabet în cele ale Istoriei, fie un om bolnav sufleteşte. Dacă tovarăşului Ion Cristoiu îi este dor de ilegaliştii şi activiştii comunişti, îl îndemnăm să ceară azil politic în Coreea de Nord şi să se bucure de binefacerile ”celei mai drepte societăţi din lume”, sub atenta ocrotire a Marelui Lider, Comandantul Suprem şi Eternul Preşedinte Kim Jong Un, căruia eventual îi poate edita şi o ”Scânteia Tineretului Nord-Coreean” la umbra rachetelor nucleare cu care acesta ameninţă pacea lumii.

 


 

"Adevărul" încurajează dialogul, dar opiniile exprimate în rubrica de bloguri sunt asumate în totalitate de bloggeri şi nu reprezintă întotdeauna poziţia ziarului.