În răspăr cu tinerii din platou, anticomunişti nu din convingere, ci din imitaţie (e de bonton să te zborşeşti la o bucată de trecut!), au susţinut că, în sine, un ilegalist comunist poate fi eroul unei capodopere cinematografice. Nu uit că filmul „Să mori rănit din dragoste de viaţă“ al lui Mircea Veroiu, văzut de mine la Festivalul de la Costineşti, creiona un personaj tragic în persoana unui ilegalist hăituit de Siguranţă.

După decembrie 1989, propaganda anticomunistă, la fel de primitivă ca şi cea anticapitalistă, ca toate propagandele anti-ceva, s-a străduit să-i înfăţişeze pe ilegalişti, în totalitate, după chipul şi după asemănarea politicienilor tranzacţionişti: oportunişti, credincioşi nu idealului, ci portofelului.Vor fi fost şi din ăştia între ilegalişti, nu zic, deşi, dacă ne gândim că apartenenţa la PCR, în interbelic, îţi aducea doar belele, e greu de crezut că oportuniştii se înghesuiau să devină comunişti. Că doar nu le-o fi trecut unora prin cap, în timp ce i se mutau fălcile la Siguranţă, că va veni o vreme când îl va trimite el la închisoare pe anchetator.

Cei mai mulţi ilegalişti au crezut însă în utopia comunistă. Unii pentru că vedeau în ea orânduirea capabilă să curme nenorocirile capitalismului dâmboviţean, corupţia, mizeria morală. Aceştia erau intelectuali. Unii dintre ei fii de pricopsiţi. Alţii au crezut în comunism, pentru că se anunţa drept viitorul care le putea schimba destinul de fii de oameni săraci. Erau inteligenţi, erau dotaţi, erau ambiţioşi. Societatea vremii îi condamna la mizerie. Cum să nu se angajeze într-o bătălie care cerea, înainte de toate, să urăşti realităţile dominante ale vremii?!

Credinţa comuniştilor într-un ideal e sesizată şi apreciată de gazetarii vremii, exasperaţi de oportunismul politicienilor burghezi în serialul „Pe urmele incidentelor de la C.F.R.“, dedicat Grevei de la Griviţa, 1933, Nicolae Crevedia surprinde, în „Calendarul“ din 23 februarie 1933, o scenă:
„În dimineaţa de 15 februarie eram la Prefectura de Poliţie. În curte aştepta automobilul închisorii Văcăreşti – duba – pentru a transporta o serie dintre cei arestaţi în cursul nopţii. După câteva minute, jandarmii escortau spre maşină un convoi de tinere fete care intrară în dubă cu seninătatea cu care ar fi intrat în Rai. Personal – şi noi toţi care scriem la acest ziar – nu împărtăşim, precum se ştie, trista ideologie comunistă, care însufleţea anii fragili ai domnişoarelor actualmente la Văcăreşti. Gestul franc cu care înfruntau destinul lor eronat merită însă menţiunea aceasta“.

Autorul, altminteri bun scriitor, compară imediat consecvenţa tinerelor comuniste cu şerpuirile tinerilor politicieni burghezi. În detrimentul acestora din urmă, fireşte:
„Am cugetat cu amărăciune, în momentul acela - la zig-zag-urile... ideologice pe care le-au făcut în ultimul timp câţiva tineri care şi-au făcut studiile ân străinătate, pe seama bugetului burghez al Statului românesc, pe care acum îl lapidează în chipul cel mai imund cu chiar plumbul gazetelor guvernamentale“.

Comparaţie  pe care o fac toţi oamenii lucizi din epocă. Atât comuniştii, cât şi legionarii impresionează în vremurile  de relaxare morală, cum sunt cele ale perioadei interbelice. Bolşevicii unui ideal sunt însă o nenorocire prin forţă şi nu prin exemplul personal. Concluzia lui Nicolae Crevedia pare firească în atare condiţii: „Între oile rătăcite care dorm acum pe scândurile Văcăreştilor şi între junii măgari care – prin atâtea tertipuri ideologice, au ajuns şi-n Parlament, cred că se ghiceşte în care balanţă atârnă stima noastră“.

De ce n-ar fi, în aceste condiţii, un ilegalist personajul unei capodopere literare sau cinematografice?!