„Viaţă“, autobiografia legendei rock Keith Richards, a apărut în librării. Fragment, în exclusivitate VIDEO

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Adevărul.ro publică un fragment din romanul autobiografic „Viaţă”, al lui Keith Richards, unul dintre fondatorii formaţiei The Rolling Stones. Cartea, publicată în Colecţia Biblioteca Polirom, este scrisă în colaborare cu jurnalistul James Fox.

Apărută la editura Polirom, în traducerea Veronicăi D. Niculescu şi a lui Lucian Niculescu, autobiografia celebrului chitarist, compozitor, solist şi membru fondator al formaţiei Rolling Stones, Keith Richards, spune povestea unei vieţi trăite în ritm de rock. Romanul îi permite cititorului să afle despre parcursul lui Richards, de la băiatul care asculta obsesiv discurile cu Chuck Berry şi Muddy Waters, care a învăţat să cînte la chitară şi a înjghebat o formaţie alături de Mick Jagger şi Brian Jones pînă în zorii succesului; la arestările pentru posesie de droguri care i-au imortalizat imaginea de proscris; compunerea unor riffuri de neuitat, precum cele din „Jumping Jack Flash” şi „Honky Tonk Woman”; relaţia cu Anita Pallenberg şi moartea lui Brian Jones; exilul în Franţa pentru a evita plata impozitelor, turneele incendiare din Statele Unite, izolarea şi dependenţa; răcirea relaţiei cu Mick Jagger şi împăcarea ulterioară; căsătoria, viaţa de familie, albumele solo şi până la  proiectul noii sale formaţii, X-Pensive Winos. Cu francheţea sa proverbială, Keith Richards oferă povestea unei vieţi libere, neînfricate, adevărate.

image
„Pentru legiunile de fani Rolling Stones, Keith Richards nu e numai sufletul celei mai mari formaţii de rock din lume, ci şi zeul revoltei: un desperado, un aventurier, un poète maudit, unicul supravieţuitor… cel mai cool tip de pe planetă. Iar Viaţă e povestea intimă şi emoţionantă a călătoriei unui om de-a lungul deceniilor, chiar aşa cum s-a petrecut, fără ipocriziile şi punerea în scenă la care apelează de obicei marii artişti cînd îşi fac portretul.” (The New York Times)

FRAGMENT

„Mi se pare uimitor  că muzica înregistrată în subsolul acela continuă să fie luată în seamă, dacă mă gândesc că albumul nu s‑a bucurat de cine ştie ce aprecieri când a ieşit pe piaţă. În 2010, după aproape patruzeci de ani, au fost incluse pe o reeditare şi toate pie­sele care n‑au mai intrat iniţial pe Exile on Main St. Dacă aş fi căutat în 1971 muzică înregistrată cu patru decenii în urmă, ar fi fost aproape nedigerabilă. Cel mult nişte Louis Armstrong timpu­riu sau Jelly Roll Morton. Presupun că atunci când intervine şi un război mondial se schimbă perspectiva.

„Rocks Off “, „Happy“, „Ventilator Blues“, „Tumbling Dice“ şi „All Down the Line“ – toate sunt pe cinci corzi, cu acordaj des­chis. Începeam să‑mi consolidez semnul distinctiv. Le‑am compus în câteva zile pe toate. Dintr‑odată, graţie chitarei cu cinci corzi, melodiile păreau să curgă de la sine. Prima oară aplicasem această tehnică la „Honky Tonk Women“, cu vreo doi ani în urmă, şi mi s‑a părut ceva interesant. Apoi a venit „Brown Sugar“, ieşită pe piaţă în luna în care am părăsit Anglia.

Când ne‑am apucat să lucrăm la Exile, eu începusem să învăţ tot felul de figuri noi, cum să execut acorduri minore sau suspendate. Am descoperit că instrumentul devine şi mai interesant dacă‑i adaugi un capodas­tru. Îţi limitează drastic spaţiul de manevră, mai ales dacă‑l plasezi pe tasta a cincea sau a şaptea, dar produce un timbru anume, o rezonanţă imposibil de obţinut pe alte căi. Trebuie să ştii însă când e cazul să‑l foloseşti şi când nu.

La compoziţiile lui Mick nu porneam din start pe cinci corzi. Începeam cu o chitară acordată normal, ca să învăţ melodia şi s‑o testez în stil clasic. Iar dacă Charlie accelera puţin ritmul sau îi dădea o altă tentă, ziceam : Ia stai s‑o încerc un pic pe cinci corzi, să văd cum i se modifică structura. Fireşte că în felul acesta sim­plifici sunetul, limitându‑te la ceva prestabilit. Dar odată ce dai peste rifful potrivit, cum a fost cu „Start Me Up“, ai deja melodia. Am auzit milioane de trupe care încercau să cânte „Start Me Up“ pe acordaj normal. Nici o şansă, prieteni.

Te trezeşti într‑o zi că a intervenit o schimbare în program, tre­buie să ajungi undeva pe nepusă masă şi îţi dai seama că primul lucru la care te gândeşti e : OK, dar cum rezolv cu drogurile ? Prioritatea numărul unu de pe listă nu este lenjeria de schimb, nici chi­tara, ci de unde fac rost de smac ? Îmi asum riscul să iau ceva cu mine ? Sau notez câteva numere de telefon la care ştiu sigur că găsesc ? Atunci am conştientizat prima oară, când urma să plecăm din nou în turneu. Îmi ajunsese cuţitul la os. Nu concepeam să mă pomenesc pe uscat pe undeva la dracu‑n praznic. De asta mi‑era cel mai frică. Preferam să scap de dependenţă înainte să pornesc la drum. Oricum e nasol să te laşi de unul singur, dar ideea de a compromite turneul din cauză că n‑aş reuşi mi se părea insupor­tabilă. ..

Chiar n‑am idee ce‑şi închipuie lumea că înseamnă sevrajul. E o chestie cumplită. Sigur că‑i preferabil decât să te alegi cu un picior sfârtecat în tranşee. Sau să mori de foame. Dar nu‑şi doreşte nimeni să treacă prin asta. Tot corpul ţi se întoarce pe dos şi se războieşte cu el însuşi timp de trei zile. Ştii că‑n trei zile o să‑ţi treacă. Dar sunt cele mai lungi trei zile pe care ţi‑a fost dat să le trăieşti vreodată, şi te întrebi de ce te supui singur la aşa ceva când ai putea să duci o viaţă absolut normală de star rock al naibii de bogat. Când colo, tu borăşti şi te urci pe pereţi. De ce să‑ţi faci una ca asta ? Nu ştiu. N‑am un răspuns nici acum. Te mănâncă pielea, îţi bolborosesc maţele, nu‑ţi poţi controla membrele care se smucesc şi se mişcă în toate direcţiile, vomiţi şi te caci pe tine în acelaşi timp, îţi iese heroina şi pe nas, şi pe ochi. Orice om întreg la minte, când trece prima dată prin aşa ceva, trebuie să recu­noască : „Sunt dependent“. Dar asta n‑o să‑l împiedice s‑o facă din nou, oricât o fi el de întreg la minte.

La doi paşi de clinica unde eram internat, Anita a născut‑o pe fiica noastră, Angela. Aveam o chitară la mine şi, după ce am scăpat de chinuri, am compus „Angie“ într‑o după‑amiază, aşezat în pat, pentru că puteam în sfârşit să‑mi mişc din nou degetele şi să le pun unde trebuie, nu‑mi mai venea să murdăresc patul, nu mă mai urcam pe pereţi şi nu mă mai zbăteam ca un dement. Fredonam acolo : „Angie, Angie“.

Nu era despre cineva anume ; era doar un nume, cum ai cânta „Ohhh, Diana“. 

Când am scris „Angie“, nu ştiam că pe Angela o s‑o cheme aşa. Pe vremea aceea aflai sexul copilului abia când venea pe lume. De fapt, Anita i‑a pus numele Dandelion. Am botezat‑o şi Angela pentru că s‑a născut într‑un spital catolic, iar cei de acolo au insistat să‑i punem şi un nume „normal“. Îndată ce‑a crescut un pic, Angela ne‑a pus în vedere : „Să nu‑mi mai ziceţi niciodată Dandy“. (Copyright Editura Polirom, Colecţia Biblioteca Polirom)

Keith Richards (n. 1943) este chitarist, solist şi compozitor. Este cofondatorul formaţiei Rolling Stones, dar şi solistul propriei sale formaţii, The X-Pensive Winos.

James Fox s‑a născut în Washington, D.C., în 1945 şi l-a cunoscut pe Keith Richards de la începutul anilor ’70, cînd lucra ca jurnalist la Sunday Times, în Londra. Este autorul bestsellerului internaţional ”White Mischief”.

 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite