Am citit metodic toate apariţiile scriitorului argentinean în limba română şi mi-a plăcut felul în care mă ţineau într-o stare de uimire continuă. Tot atunci am început să regret că nu am învăţat spaniola, ca să îl pot citi în original. Complexul a fost accentuat pe urmă de fratele spiritual al lui Cortázar, chileanul Roberto Bolaño, un alt fenomen literar unic.

62 face referire la capitolul cu acelaşi număr al capodoperei Şotron (romanul precedent, scris cu cinci ani mai devreme), iar modelul de asamblare e sugerat cititorului ca modalitate de a-şi compune propriul roman, aşezând fragmentele disponibile după preferinţă. Autorul se joacă cu convenţia literară şi face tranziţii bruşte la nivelul perspectivei naratoriale, prin urmare acţiunea e narată la persoana a treia pentru ca apoi unul dintre personaje să preia frâiele poveştii fără preaviz şi să paseze apoi continuarea altui personaj. Acţiunea e privită, succesiv, din toate perspectivele şi capătă nenumărate valenţe.

Romanul e o încrucişare de poveşti despre dragoste. Spun despre fiindcă în unele dintre ele dragostea planează ca o posibilitate sau e compromisă sau se concretizează gradual. Nu voi intra în detalii legate de intrigi şi conflicte, mă voi mărgini să spun că sunt personaje umane de ambele sexe, în general de condiţie intelectuală bună (iar unul dintre ele, Juan, de certă inspiraţie autobiografică), care se perindă în Viena, Paris şi Londra. Personajele călătoresc, se întâlnesc şi se despart, se cunosc toate în prealabil, dar raporturile dintre acestea suferă mutaţii ca nişte rocade sentimentale, iar povestea îşi schimbă perspectivele încontinuu. Instanţa naratorială, fiind preluată pe rând de majoritatea personajelor, modifică percepţia asupra acţiunii şi îi conferă o pluralitate de sensuri.

Textul este fluid, uşor elegiac şi crepuscular ca o ceaţă de noiembrie. Opera lui Cortázar, în genere, în special romanele, transmit senzaţia asta de prăbuşire în momentul prezent, dar racordat în permanenţă la un trecut evanescent şi la un viitor cu o mie de posibilităţi. Uneori, personajele vorbesc într-un limbaj propriu, cu care cititorul nefamiliarizat nu va relaţiona imediat, dar cu puţină răbdare şi perseverenţă va fi răsplătit din belşug de extraordinara poezie care impregnează fiecare frază în varii grade, uneori într-un mod intelectual, alteori pur emoţional, dar niciodată excesiv.

Am citit cuvintele ca pe nişte sinapse şi am fost copleşit de expresivitatea cu care o singură frază reuşea să trezească în mine atâtea amintiri şi speculaţii în acelaşi timp. Literatura cortázariană e ca un vis pe care îl citeşti cu ochii întredeschişi.

Intenţionam să ataşez un fragment, dar mi-am dat seama că orice citat s-ar autoanula fiindcă, deşi se vrea un roman compus din fragmente disparate care ar putea fi unite în mod arbitrar, 62. Model de asamblare este cât se poate de riguros construit şi respectă cronologia evenimentelor. Mai mult, frazele odată scoase din context, se sufocă la fel ca peştii pe uscat fiindcă sunt irigate de energia frazelor care le precedă şi care le urmează. Stilul face apel la tehnica fluxului conştiinţei şi ideile se dezambiguizează pe măsură ce şirul acestora avansează. Pe scurt, vă invit să vă convingeţi şi să îmi daţi apoi dreptate.

62. Model de asamblare beneficiază de minunata traducere a valorosului prozator şi poet contemporan Marin Mălaicu-Hondrari, semnatarul unor traduceri din Bolaño şi Mario Vargas-Llosa, printre alţii. Scriitorul din Buenos Aires, prin intermediul celui din Sângeroz-Băi mi-au reanimat magia literaturii şi, prin asta, o capacitate particulară de a simţi şi de a mă lăsa inspirat. Vă doresc acelaşi lucru. Lectură plăcută!