O apariţie editorială cu pedigri otv-ist, chiar dacă, slavă domnului!, editorii au omis înzorzonarea copertei cu analeptice publicitare de genul „senzaţional”, „şocant”, „un preot rupe tăcerea” ş.a.m.d.

Un titlu atât de „sugestiv” (ca orice titlu, de altfel, menit a crea panică în mahala) te duce, imediat, cu gândul la confesiuni preoţeşti ce vizează, în mod firesc, subiecte „sensibile”: sfintele taine ale micilor şi marilor evaziuni fiscale, ce sălăşluiesc îndărătul altarului – raiurile personale (unde nu există nici întristare, nici suspin) ale înaltpreafericiţilor, cât şi ale celor mai puţin fericiţi − binecuvântatele şpăgi ce au a ridica, până în preajma dumnezeirii, rangul unor preoţi – chitanţele şi facturile apocrife – conturile antihriste deschise de scunzii şi înalţii prelaţi la diverse bănci – pioasele licitaţii închinate construirii sau restaurării bisericilor – smereniile pecuniare din culisele Catedralei Mântuirii Neamului – grijaniile cu titlul de mită etc.

Da’ de unde! Nimic din toate acestea. Fosta sa sfinţie nu rupe tăcerea în nici un fel — poate că nici nu are ce rupe. Şi-atunci ce minuni nemaivăzute ochilor şi nemaiauzite urechilor au a te da pe spate, citind o carte anunţată de un astfel de titlu? Ei, abia acum plonjăm în miezul problemei, în punctul său nevralgic.

Se ştie că, în istoria gândirii (şi-n toată strădania ei), nimeni nu a găsit răspuns la o întrebare aparent simplă: care este scopul omenirii? În această direcţie, un mare spirit al lumii a făcut următoarea afirmaţie: cine va găsi răspuns acestei întrebări va putea prezice viitorul. Deşi dl. Ion Aion (adică ex-preotul Ilie Toader, din Buzău) nu pare a fi în stare să prezică nici măcar trecutul, iată-l găsind, ex abrupto, răspuns împricinatei întrebări. Care ar fi acela? Nici dumnealui nu ştie. Dar cum auto-caterisirea trebuia dublată de o „misiune” înaltă — pentru că, spune el, „cu părere de rău”, „nu Dumnezeu a creat omul, ci omul l-a creat pe Dumnezeu” — a ales-o pe aceea de a schimba lumea, după chipul şi asemănarea sa aionică. Nu-i nici mult, nici puţin. Deci, dacă Dumnezeu oricum nu există (lucru constatat după 11 ani de preoţie), totul e permis... Cu paşi mari spre eternitate!

Aşa a ajuns să bată apostazic câmpii, umplând cele 173 de pagini ale cărţii (dacă aceasta se poate numi carte) cu tot felul de banalităţi, blasfemii, imprecaţii, enormităţi, limbaj inavuabil, teribilisme adolescentine, cinism, impertinenţă, afirmaţii nefondate, truisme didactice, idei frânte preluate din cărţi, ironii de cartier, paraxenii infantile, metafore construite prin parafrază, hermeneutici de şpriţ ş.a.m.d.

Deşi e „cult la cap”, 11 ani de preoţie i-au trebuit dl. Ion Aion să afle ceea ce toată lumea ştia deja din naştere: moartea există. Cum i s-a revelat această taină? Simplu: împărtăşind şi înmormântând „babele” (pe care le triază, după caz, în „baborniţe”, „scârbe de babe”, „scorpii de babe”, „hoaşte împuţite”), de la care lua purici — „nu-mi mai aminti de purici”, spune domnia sa la un moment dat (în primele 70 de pagini abia a reuşit să prindă unul). Suficiente motive pentru a te îndepărta de credinţă şi a afirma că Dumnezeu nu există.

Tot căutându-l pe Dumnezeu, autorul ne mărturiseşte că a găsit omul — un „rahat”, la începutul „spovedaniei”, o minune, spre sfârşitul ei. Viaţa, un mare „rahat” (deşi, în paralel, îşi mărturiseşte şi frica de moarte). De unde se vede că dl. Aion pluteşte autosuficient în ceaţă: e confuz, e paradoxal, e aerian. Tocmai de aceea, probabil, i s-a făcut de veşnicie. Omniscienţa domniei sale nu se poate pierde aşa, cu una, cu două. Ea trebuie să dăinuiască. Să schimbe. Să facă din „rahat” bici, pentru ca, mai apoi, să-i dea puterea să pocnească. În opinia domniei sale, Dumnezeu şi Credinţa, de mii de ani, au stat de-a curmezişul în calea acestei mari realizări. Dumnezeu e capul tuturor răutăţilor lumii. Credinţa, vehiculul lor. Prin urmare, numai veşnicia poate salva lumea. Aceasta ar fi scopul nobil al omenirii. Ion Aion o oferă generos, prin această carte, tuturor celor rătăciţi, care nu-şi mai găsesc drumul spre casă, rămaşi fără credinţă şi fără Dumnezeu. E mult? E puţin?

Iată, aşadar, noua faţă a lumii: Evanghelia după Ion Răspopitu’. Dacă ar fi să-l iei în serios, ar însemna că atât marii gânditori ai omenirii, cât şi Sfinţii Părinţi (de altfel, mari gânditori) au fost nişte proşti. Ceea ce omenirea, de mii de ani încoace, se tot chinuie să afle, dl. Ion Aion deja ştie. Cuvântul care ascunde în el „adevărul”, ţopăie diligent pe limba răspopitului autor. Cu el demolează desfătător totul, fără a pune nimic în loc. Ion Aion este şi mare, şi mic, şi mai mult decât amândouă. Ion este Aion. Îşi este suficient sieşi, se auto-exhibă, are o dinamică autotelică.

„Spovedania unui preot ateu” este o carte de-o consistenţă rizibilă, în care superficialitatea, complexele şi frustrările autorului eclozează, luând, în anvergura lor, samavolnic, formă de nesăbuinţă, imprecaţie, blasfemie, pentru că domnia sa, autorul, în cei 11 ani de preoţie, nu a aflat un lucru încă şi mai simplu, anume că: una e să faci lumea să râdă şi alta e să ajungi de râsul lumii.

Dar cum de dorit ar fi ca toate lucrurile să aibă un final fericit, putem întrezări şi partea bună a acestei cărţi. „Spovedania unui preot ateu” are darul de a stârni amintiri. Mie, bunăoară, mi-a amintit de răspunsul pe care i l-a dat Tudor Arghezi unui preot, atunci când, la Bobotează, acesta l-a întrebat pe maestru dacă există sau nu există Dumnezeu. Tudor Arghezi i-a răspuns: „Părinte, eşti un mare căcănar!”

Spovedania unui preot ateu, Ion Aion, Ed. Curtea Veche, 2017